Am luat bătaie și-am fost pedepsit pentru note mici (și nu numai) toată viața mea de elev. Ba nu, mint, nu chiar toată, doar până în clasa a noua.

Și nu pentru că odată intrat la liceu aș fi devenit vreun eminent (aș zice că dimpotrivă) sau ar fi hotărât maică-mea să nu mă mai bată, ci pentru că am avut imensul noroc s-o am dirigintă pe mătușă-mea care nu m-a pârât nici măcar o dată în toți cei patru ani. Dacă există raiul, sper să fie acolo, că de multă bătaie m-a scăpat biata femeie.

Pentru maică-mea, să vin acasă cu orice notă sub opt, însemna dezastru. Șapte era de neconceput, iar despre notele de la șase în jos nici nu mai are rost să discutăm. Practic pentru ea nu existau. Decât să-i zic c-am luat un șase, mai bine o rugam frumos să se sinucidă, rezultatul oricum ar fi fost cam același.

Băi, și măcar să mă fi bătut pentru că notele proaste însemnau că nu învățam sau că nu mă duce capul, dar nu, eu mâncam bătaie pentru cel mai cretin motiv din lume:

– Nu ți-e rușine? Mă știe tot orașul. Cum pot să dau eu ochii cu profesorii tăi când mă faci de râs în halul ăsta? Unii mi-au fost elevi!

Ăla era momentul când intra în acțiune cureaua lui taică-meu, întotdeauna aceeași: una lată care avea găurile nituite cu metal. Asta dacă eram norocos, pentru că puteam să nu fiu și-n loc de curea să pună mâna pe cleștele de lemn pentru mașina de spălat.

Ce, nu știți ce e ăla un clește pentru mașina de spălat, este? Foarte bine, sunteți norocoși că nu știți.

Revenind, practic mâncam bătaie pentru că pe maică-mea o interesa, mai tare decât orice altceva, ce zice gura lumii.

Iar eu, evident, n-am avut niciodată curajul să-i spun singurul lucru care ar fi trebuit spus: de ce plm te interesează pe tine ce zic sau ce cred alții? Mă rog, fără „plm”, dar ideea de bază e aceeași.

Spre deosebire de taică-meu care n-a avut niciodată în viață problema asta. I se fâlfâia îngrozitor de ce cred alții despre el, cu atât mai puțin de ce cred alții despre mine. De altfel, taică-meu nu m-a bătut niciodată, am luat o singură palmă de la el toată viața mea de copil sau adolescent, dar am luat-o meritat bine de tot, că era să dau foc cartierului.

Ghena unde aruncam noi gunoiul deservea vreo cinci blocuri, ei bine, în spatele acelei ghene se aruncau și brazii de Crăciun. Vă imaginați cam cum arată un morman de brazi aruncați în același loc de câteva sute de familii?

Dacă vă imaginați, atunci aflați că mi s-a părut extrem de tentant să le dau foc. Ceea ce am și executat. Aveți idee cât de mișto ard câteva sute brazi și cam în ce fel pot să facă? Ce, nu știați că brazii pârâie și scot scântei când îi pui pe foc? Nici eu, dar am aflat atunci.

A fost cel mai mare foc pe care l-am văzut de aproape în această viață. Când a fost la apogeu, flăcările treceau de înălțimea blocului meu care avea doar patru etaje. Nici acum nu înțeleg cum naiba n-am dat foc cartierului.

Ce nu știam eu, pe când admiram flăcările alea de la o distanța care să certifice că nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu-mi miroase, era că mă văzuse o vecină când mă chinuiam să le dau foc. N-au luat-o din prima, era iarnă, era frig, a trebuit să muncesc ceva s-o ia din loc blestemații ăia de brazi.

Vecină care s-a dus glonț la ușa alor mei. Cum vă spuneam, singura palmă pe care am luat-o vreodată de la taică-meu.

Nfine, să ne întoarcem la maică-mea, cea care era mult mai degrabă vărsătoare de sânge de copil nevinovat și să vă spun că marea mea problemă nu era bătaia.

Hai să fim serioși, bătaia ținea câteva minute că maică-mea n-avea vreo condiție fizică care să-i permită să mă bată cu orele. Iar vânătăile treceau și ele în câteva zile.

Nu, prieteni, marea mea problemă era că după bătaie urma, inevitabil, să fiu pedepsit. Nu mai aveam voie să ies afară, nu mai aveam voie să citesc (cât ar râde copiii de azi de pedeapsa asta), nu mai aveam voie nici măcar la nenorocitul ăla de program de două ore de la televizor.

Practic, deveneam un paria în propria mea viață până în ziua în care hotăra maică-mea că am din nou voie afară, că am din nou voie să citesc, că am din nou voie la televizor.

Cam așa au arătat toată copilăria și preadolescența mea. Dacă sunteți cuminți, într-o zi o să vă povestesc și cum am fost pedepsit să mă tund la zero, pentru niște note mici.

N-am idee dacă bătaia și pedepsele au contat în vreun fel în dezvoltarea mea ulterioară, dar dacă au contat, am serioase îndoieli că ar fi contat în mod pozitiv. Cel mult mi-au adus niște traume.

Ba nu, mint, au contat măcar pentru un singur lucru: mi-am jurat să nu mă port vreodată așa cu copiii mei.

Am și reușit, dar doar parțial. De bătaie nu poate fi vorba nici în glumă, mai degrabă mi-aș tăia o mână, dar pe partea cu pedepsele, să știți că mai dau rateuri.

În sensul că le mai tai accesul la telefoane și tv atunci când dezastrul de la ele din cameră ajunge la cote inacceptabile pentru mine. Le dau acces din nou doar după ce fac curat și ordine, dar cam asta e tot ce practic în materie de pedepse.

Nu, nu mă interesează absolut nimic din ce ține de note și activitate școlară. Mi se fâlfâie glorios de notele mici, cum nu mă interesează nici cele mari. Știu exact că nu contează la absolut nimic, prin urmare de ce m-ar interesa?

Și-acum, desigur, hai să vă aud. Ați luat bătaie în copilărie? Cu pedepsele cum era?

Aveți copii? Dacă aveți, cum procedați cu ei? Bănuiesc că nu e cazul să vă întreb despre bătaie, dar pe partea cu pedepsele cum se prezintă lucrurile? Îi pedepsiți? Dacă da, cum? Nasol sau lejer?

sursa foto: freepik.com