Nu vreau să cobesc sau ceva, de-aia o să prefer să nu m-apuc să vă zic dacă se va întâmpla săptămânal, dar deocamdată se pare că s-a reîntors Iulia. Vedem cât o ține. 😁

Ca să începem anul în mare forță, un pic mai târziu avem și Claudiu. Aproape că-mi doresc să-l mut duminca pe Claudiu, ca să pot procrastina și eu în voie în weekenduri. Mă mai gândesc. 😛

…

ATENȚIE! Acest text conține detalii foarte explicite despre anumite manifestări fiziologice involuntare, care pot cu ușurință fi considerate extrem de scârboase.

Prin urmare, dacă vă știți sensibili la lingurea, vă recomand să părăsiți acum incinta și ne auzim noi altă dată. Să n-avem vorbe la final că n-ați știut, da?

Mbun. Acestea fiind zise, să trecem la povestea propriu-zisă.

Într-o zi cu soare și oareșce frig, am ieșit cu 2 din cei 3 câini din dotare la o plimbare – respectiv cu cățeaua Elfi și cu cățeaua Hanna. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, Elfi e un Schnauzer uriaș, iar Hanna e un Dog german. În total, circa 100 de kile de câini.

Prin „am ieșit” aici se va înțelege că eram subsemnata, soțul aferent și copilul nostru comun.

Și după ce am plimbat noi cățelele, înainte să mergem acasă, am mai făcut o oprire pe la un mall din urbe (la Coresi, dacă e careva de prin Brașov aici), că aveam ceva de luat de acolo.

Pentru că oprirea urma să fie una scurtă, iar cel care avea de făcut cumpărătura era musiu Soț, am decis ca eu și copilul să rămânem în mașină, împreună cu câinii, iar el să fugă rapid să facă achiziția.

Zis și făcut. Parcăm, tatăl copilului pleacă la cumpărat, copilul se insinuează pe locul din dreapta față, iar eu cobor din mașină să fumez o țigară.

N-apuc să termin tutunul de care mă apucasem, că musiu Soț se și întoarce și se urcă la volan. După o fracțiune de secundă, în care amușină aerul din mașină cu nasul ridicat în vânt, mai ceva ca un copoi care a luat urma vânatului, strâmbă din respectivul nas și întreabă:

– De ce pute aici a rahat?

Copilul ridică nevinovat din umeri și declară:

– De data asta, nu-s eu de vină!

Musiu Fritz se dă jos din mașină, o ocolește și se duce la portbagaj. Deschide hayonul și, într-o clipă, mă izbește în moalele capului cu implacabila constatare:

– Unul din câini s-a căcat împrăștiat!

Mi s-au înmuiat instantaneu genunchii. În timp ce trăgeam în piept ultima gură de aer curat de care urma să mai am parte pentru o bună bucată de vreme, înălțam rugi fierbinți ca câinele cufurit să fie Elfi, nu Hanna.

Dacă vă întrebați de ce, ei bine, nu pentru că îi doream sub vreo formă răul cățelei mici, ci din simple motive practice, legate de… cantitate.

Pentru cine nu are idee cam cât poate să cace un Dog German, vă dau următoarele informații: dacă atunci când un câine normal face caca, ai nevoie de o punguță din acelea pentru adunat „producția”, la un Dog ai nevoie în medie cam de 3 punguțe per „eveniment”.

Sau, ca să iau lucrurile altfel, cam de fiecare dată când ies cu Hanna în oraș și își execută nevoile printr-un loc public, în timp ce strâng după ea, se găseșe cel puțin câte unul care să mă întrebe:

– Doamnăăăă, aveți nevoie de o roabă sau vă descurcați să ajungeți la gunoi? Cu variațiuni precum Vă aduc o lopată? Că v-ar fi mai ușor! Sau Aidecapu’ meu, ăla e cal sau câine?

Acestea fiind zise, vă imaginați acum cam ce gânduri îmi treceau prin cap în timp ce mă îndreptam cu pași șovăitori înspre portbagajul plin de câini și de… noroc.

Însă, pentru că, așa cum vă ziceam tura trecută, eu n-am zile d-alea cu aliniat planete și cu ciacre strălucitoare și univers zâmbitor, evident că potaia lovită de cufureală era Hanna.

Care acum era pictată artistic pe toată partea posterioară, în timp ce cățeaua Elfi fusese blagoslovită „doar” pe o parte a organismului, pe-o labă din spate și oleacă pe lateral, dacă îmi aduc bine aminte.

Mno, și-acu… Ce?

Păi ce să și facem? Ne-am debarcat fiecare dintre noi cățeaua din mașină și, spre marea mea fericire, în timp ce îi puneam lesa cățelei căcăcioase, mi-am dat seama că dracu nu e chiar așa de negru (e maro, mai degrabă), că suntem totuși în parcarea unui mall și, la mai puțin de 200 de metri distanță, se găsește un pet shop. Unde, printre altele, au șervețele umede pentru câini.

Însă până să apuc eu să-mi frec mânuțele a bucurie, cățeaua mea Hanna s-a apucat să scoată dintr-însa tot ce mai avea (și mai avea, nene, nu glumă!) și se abținuse, draga de ea, să scoată în mașină.

Se dă, așadar, următorul tablou: doi creștini, stând într-o parcare, lângă o dubă cu hayonul deschis, din interiorul căreia se propagă miasme căcăcioase.

Fiecare cetățean e atașat de câte o lesă, în capătul căreia se află câte un câine negru (respectiv o vițică neagră), cu niște pete suspecte maro pe el, pete care în mod evident nu fac parte din coloritul natural al respectivilor câini.

În spatele dubei se află o ditamai balta de cufureală, iar un copil agitat ca un iepuraș Duracell se ține exterm de ostentativ de nas, chirăind într-una:

– Bleacs, ce scârbos! Vai, măi Hanna, ce bleacs!

Ne uităm unul la altul (musiu Soț și cu mine) și, fără să ne spunem ceva, ne citim unul altuia în priviri că nu știm exact dacă să râdem sau să ne apucăm să plângem cu sughițuri.

Dar n-avem prea mult timp la dispoziție, căci apare următoarea belea: cățeaua Hanna, acum eliberată complet de presiunea ce-o măcinase pe interior, face doi pași înspre mine, și începe să dea voios din coadă.

Ceea ce n-ar fi reprezentat o problemă, dacă Hanna n-ar fi fost un Dog, care își ține coada destul de lăsată în jos, chiar și când dă din ea, încât respectiva coadă să facă contact cu picioarele din spate ale aceluiași câine. Picioare din spate care, dacă vă mai amitiți de pe la începutul descrierii acestei situații căcăcioase, erau cam mânjite.

Ei bine, imaginați-vă un parbriz plin cu noroi d-ăla lichid, mâlos, așa, (nu d-ăla bun, întărit și uscat) și niște ștergătoare care încep să funcționeze la viteză maximă, fără lichid de parbriz, în timp ce voi stați fix lângă respectivul parbriz plin cu noroi.

Execut în viteză maximă un salt de evitare, în timp ce nu știu exact ce să fac mai întâi: să strig la Fritz și la copil să se ferească de precipitațiile maro sau să strig la cățea să se potolească.

Până la urmă, reușim să ne facem un plan de acțiune: Fritz rămâne la mașină, scoate punguțele de adunat producții canine și începe să curețe dezastrul de pe jos, urmând să dea apoi bine de tot cu toată apa pe care o găsea prin numeroasele sticle din mașină (noroc că suntem setoși din fire și la mine în mașină există permanent sticle cu apă).

Apoi urma să scoată din portbagaj mocheta cea distrusă, și să o ducă la cea mai apropiată pubelă, în timp ce eu, împreună cu cățeaua căcăcioasă și copilul, urma să mergem la pet shop, să le golim ălora rafturile cu șervețele umede, ca să curățăm potăile și restul mașinii.

Zis și făcut. Umflu c-o mână copilul, în timp ce în cealaltă țin lesa de care e atașată cățeaua mare și neagră, acum neagră cu maro.

Copilul chirăie, că pute. Cățeaua e bucuroasă că mergem la plimbare, așa că dă din coadă. Eu sunt prinsă la mijloc și îmi vine să le dau drumul la amândoi și să fug în lume.

Dar n-o fac. În schimb, mă deplasez prin parcarea mall-ului arătând probabil ca și cum aș fi încercat fără succes să decolez, cu o mână întinsă la maxim într-o parte, de care aveam atârnat un copil agitat, și o altă mână întinsă la maxim, încercând să pun o oarecare distanță între fizicul meu și cel a cățelei, fără să dau în același timp drumul la lesă.

Cam așa ceva:

Ce credeți, se uita lumea la noi ca la urs?

Nfine, reușesc cumva să traversez toaaată parcarea fără alte incindente majore, ajung în fața magazinului pentru animale. Priponesc cățeaua de o băncuță și las copilul planton lângă ea, cu instrucțiuni clare să nu se apropie prea mult de partea ei dorsală și să nici nu lase pe nimeni să se apropie de ea.

Intru val-vârtej în magazin, le golesc ălora rafturile cu șervețele umede, mai iau și 2 role de pungi de căchițe, să fie acolo, plătesc, ies.

Cățeaua, bucuroasă că mă vede, de parcă aș fi fost plecată în misiune în țări străine cel puțin 6 luni, începe să dea iar frenetic din coadă, stârnind o nouă apocalipsă maro în jur.

Strig la ea să se potolească, arunc pachetele de șervețele pe jos și mă apuc să scot câteva, instruind copilul să continue să scoată șervețele și să îmi înmâneze, fără să se oprească, până când îi zic eu că e gata.

Nu știu dacă vă puteți imagina cam cum e să încerci să ștergi la fund un câine de șaij’ și ceva de kile, cu șervețele umede. Da’ încerc să vă descriu eu, pe cât posibil.

Iei în mână un snop de șervețele și te apropii de jumătatea din spate a câinelui. Câinele te vede că ai ceva în mână și curios, se întoarce spre tine, să vadă ce ai acolo.

Răcnești la câine să stea locului. Câinele se supune, dând timid din coadă. Sari iute în lateral, să nu te nimerească norocul. Coada se oprește. Te îndrepți din nou spre jumătatea buclucașă de câine. Câinele dă iar să se întoarcă, să vadă ce vrei să faci acolo. Începeți să vă învârtiți în cerc una în jurul celeilalte.

Mnu, e clar că așa nu merge.

Să reluăm. Eliberezi câinele din lesă, îl apuci cu o mână de zgardă și îi dai comanda să aștepte. Câinele stă pe loc. Câinele are dimensiunile unui ponei destul de bine hrănit, iar tu ai un metru ș-un jnițăl înălțime.

Te pui într-o poziție suspect de apropiată de un șpagat (pe care n-ai fi reușit să-l faci nici în tinerețe, darmite acu), o mână în continuare pe zgarda câinelui, cealaltă întinsă spre dosul câinelui, pe care te apuci să-l cureți.

Pe măsură ce consumi șervețele, cu cealaltă mână desfaci o rolă de punguțe și începi să îndeși în ea mizeria, în timp ce cu cealaltă mână primești șervețele curate de la copilul care le scoate conștiincios din pachet.

Toată operațiunea asta, în fața unui magazin de pe promenada unui mall, în miezul zilei.

După o perioadă de timp pe care o poți cuantifica drept oricât între zece minute și patru săptămâni, plus minus cinșpe minute, se încheie operațiunea „Curățarea cățelei”.

Nădușită, ciufulită, înconjurată de un maldăr de pungute de căchițe, pline ochi cu șervețele umede, mă duc la cel mai apropiat gunoi, după care umflu cățeaua și copilul și mă îndrept spre mașină.

Acolo ne așteaptă musiu Fritz, care a terminat de curățat asfaltul cât de bine a putut, a eliminat mocheta din portbagajul mașinii și privește lung și destul de descumpănit spre propria lui cățea.

Executăm și acolo operațiunea Curățarea Doi. Care ai fi zis c-ar fi trebuit să meargă mai ușor, că doar eram doi oameni și un câine mult mai mic decât primul. Doar că, vedeți voi, câinele e, într-adevăr, mai mic. Dar e câine cu păr lung. Mai tre să mai intru în detalii?

Într-un final am izbândit, am curățat și al doilea câine, am curățat și mașina, am ajuns la concluzia că, la cât ne-au costat șervețelele alea umede, mai mâncăm peste vreo două săptămâni, ș-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea-șa.