Au fost fetele noastre la colindat prin cartier și-au trecut și pe la noi. Nu erau singure, s-au strâns vreo șapte, că le-a organizat tatăl uneia dintre prietenele lor. Omul foarte mișto, de altfel, c-a reușit să le mobilizeze pe vremea asta de să nu dai un urs polar în stradă.

Faza e că, după ce-au ajuns la noi și-au început să cânte, mi-a năvălit toată copilăria la loc în cap.

Mi-am adus aminte de Vâlcea, de mama și de tata când erau tineri, de Crocu, de Oacă, de Valjean, de toți băieții de la bloc, de serile de iarnă exact ca asta, doar că de-acum patru decenii.

Bănene, ș-odată am simțit cum se ridică praful și mă ia cu apă sărată pe la colțul ochilor.

Ca să nu vadă că mai am un pic și bocesc, m-am întors cu capul spre Mara. Moment în care s-a dus nаіbіі firava mea tentativă de ascuns lacrimile.

Prieteni, eu ca eu, dar Mara plângea cu lacrimi d-alea mari cât bobul de strugure și cu suspine adânci, de ziceai că tocmai mi-a venit ordin de ȋnсorporаre și urmează să plec pe ꬵrѻnt mâine dimineață. Plecaseră copiii de multă vreme, dar ea tot mai scăpa câte un suspin adânc.

Ce să mai, a fost frumos. Mai facem și la anul. Cred.

P.S. Să știți c-am filmat momentul artistic, dar mi s-a interzis categoric să postez ceva. Cel puțin așa am dedus eu din semnele cu aratătorul trecut peste bеrеցată pe care le făceau fetele. Nu doar ale mele, toate.