Azi este 22 Decembrie, prin urmare azi voi face din nou ce-am promis în urmă cu 10 ani: voi republica articolul scris de @Ana R. Adică exact cum se va întâmpla în fiecare an, pe 22 decembrie, câtă vreme va exista acest blog.

Da, știu ca majoritatea de pe aici l-ați citit deja, dar dacă ajunge măcar la un singur om care acum îl citește pentru prima dată, consider că scopul a fost atins.

Apropo, chiar v-aș ruga să-mi spuneți dacă sunteți printre cei care azi citesc pentru prima dată acest articol. Sunt extrem de curios dacă chiar ajunge și la alți oameni.

O să vă mai zic ceva în plus, față de anii anteriori, dar ceva care are legătură directă cu ziua de azi. Încă aveți filmul „Anul nou care n-a fost” pe Netflix. Dacă nu l-ați văzut încă, sfatul meu e să vă găsiți timp zilele astea și s-o faceți. Vă promit că n-o să vă pară rău.

…

Sunt fiica unui terorist! Cel puțin așa a crezut multă lume. Restul, cei care îl cunoșteau pe tata, știau că e doar un angajat în trupele USLA, cu o inimă mai mare decât toți mușchii lui de luptător. Apoi a venit decembrie ’89.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei “terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.

Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am ieșit pe-afară și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.

Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.

Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.

👉 Continuarea o citiți aici 👈

P.S. Să vă uitați la videoul de mai jos, să vedeți cum trag soldații ăia zeci de mii de cartușe în gol, în nimeni.