Text scris de Ana R.

Sunt fiica unui terorist! Cel puțin așa a crezut multă lume. Restul, cei care îl cunoșteau pe tata, știau că e doar un angajat în trupele USLA, cu o inimă mai mare decât toți mușchii lui de luptător. Apoi a venit decembrie ’89.

Prietenii lui, împreună cu colonelul Trosca, au murit. Iar oamenii i-au scuipat şi și-au stins țigările în găvanele ochilor scoși. Le-au întins mațele pe gard și le-au dat foc. I-au arătat cu degetul și au scris pe ei „terorişti”. Absolut nimeni nu se mai gândea că erau și ei soți și tați care juraseră, exact la fel cu cei care acum îi împuşcau, să-și apere țara. Și, până în ultimul moment, chiar asta au crezut că fac. Soțiilor celor morţi li s-a permis după multe zile să îi adune de pe caldarâm, în saci de iută, și să-i înmormânteze. Una dintre ele, rămasă văduvă cu cinci copii, s-a dus cu fiul cel mare să își ridice bărbatul mort de pe un trotuar. Copilul ăla nu va uita niciodată chipul torturat, până dincolo de moarte, al tatălui său.

Aveam nouă ani în decembrie ’89. Am venit de la școală și am auzit copiii care chirăiau pe holul blocului şi strigau că e program la televizor. M-am uitat și eu, dar nu am înțeles mare lucru, lumea vorbea despre o revoluţie. Cu doar o săptămâna mai înainte îl întrebasem pe tata, de față cu un coleg de-ai lui, care e diferența dintre comunism și capitalism. Amândoi au zâmbit amar și au schimbat subiectul. Habar nu aveam că acolo, în piață, se întâmplă exact asta.

Apoi a venit mama acasă, s-a uitat la televizor și a început să plângă în hohote. Ultima oară o văzusem așa la înmormantarea bunicului, tatăl ei. Abia atunci am înțeles că e ceva grav și, în mintea mea de copil, m-am întrebat ce oare e atât de rău de plânge mama așa tare? Doar libertatea e bună, că citisem despre ea la istorie, unde mai auzisem despre alte revoluții sau răscoale. Mama mi-a spus că libertatea e întotdeauna bună, numai că serviciul tatălui meu este să lupte fix cu ei, cu cei ce își doreau libertatea.

Nu am plâns, îmi era prea frică să plâng, îmi era frică de faptul că atunci când plângi sigur moare cineva. Că doar așa văzusem că se întâmplase la bunicul. Nu voiam să moară nimeni și, mai ales, știam că tata e prea curajos ca să pățească ceva.

Spre seară a venit tata acasă, după ce stătuseră toată ziua în unitate cu armele închise în rastel. Au jucat șeptică, popa prostul și au băut nechezol. În schimb, nu se dezlipiseră de televizor.

La intrarea în bloc o vecina, cea pe al cărei fiu îl ducea tata împreună cu mine la școală, cea care mâncase masa de Paște la noi și cu care glumisem și zâmbisem ani întregi, a început să-i țipe în faţă ca apucată de streche: „teroristul, teroristul”. A urlat la el că e nomenclaturist, că e comunist. Şi toate astea în timp ce bărbatul ei era colonel de armată.

În noaptea aceea am dormit toţi îmbrăcați în pat. Iar mama a făcut o bocceluță cu strictul necesar, în caz că trebuia să fugim. Trasoarele au zburat până în zori pe lângă geam. Ai mei nu au închis un ochi. Dimineață am încuiat ușa cu gândul că poate nu vom mai ajunge toți înapoi.

Am mers, pe jos, s-o ducem pe mama la serviciu, apoi tata a plecat la unitate şi ne-a promis cu cerul și cu pământul că o să fie bine, deși numai el ştia ce era în inima lui.

Seara am mers cu mama și colegii ei la metrou. Au făcut un cordon uman care să-i controleze pe toţi cei ce foloseau metroul. Asta în urma anunţurilor la televizor care spuneau că teroriștii vor să plaseze bombe în metrou, ca să distrugă liniile. Nimeni nu se întreba de ce ar fi făcut una ca asta, dacă au spus la tv atunci trebuia să fie adevărat. Am înghețat, cu un maldăr de geci în brațe, până la unsprezece noaptea pe treptele de la Unirii. Eram singurul copil și simțeam revoluția cu fundul înghețat pe ciment.

Apoi am plecat la nașii mei, pentru că acasă ne-a fost frică să mergem. Nu aveam cum să riscăm, dacă ar mai fi existat vecini binevoitori dispuși să îl linșeze pe tata.

Am stat acolo până după Crăciun. Tata a venit o singură data, deși ne suna de două ori pe zi. Era murdar și obosit. Stătuseră tot timpul închiși în unitate. Au scos ușile din țâțâni și au dormit cu rândul pe ele și pe mese. De mâncat, mâncau ce dădea Dumnezeu. Era neras și avea o barbă imensă. În seara aia am zărit primele fire albe la tâmplele tatălui meu.

Se amuza de barba lui crescută, mai ales că în mod normal nu ar fi avut voie să-şi lase nici măcar mustață. Așa era ordinul de la tovarășu’ Postelnicu. Când eram mică de tot, îl prinseseră odată cu mustața crescută și i-au ordonat să o dea jos. A venit acasă proaspăt ras şi eu am început sa plâng şi să-i spun că nu e tatăl meu. Acum era bărbos și se distra copios că nu mai e nimeni care să-l sancționeze.

Nu ne-a povestit nimic de Trosca și de ceilalți, nu ne-a spus nici că i-a salvat Generalul Ardeleanu de două ori de la moarte. Nici că au primit ordin să se îmbrace în echipament de luptă și să mărșăluiască spre stadionul Ghencea. Că au fost îmbarcați în autobuze și trimiși în pădure. Sau că nu au avut voie să atingă nicio armă în toate zilele acelea. Ne-a spus doar că au început să plângă că niște copii, când au văzut că Generalul Militaru îi vrea pe post de țapi ispășitori. Şi nu pentru că le-ar fi fost frică, doar fuseseră antrenaţi pentru luptă şi război, plângeau pentru că le era ruşine de ce-ar fi fost nevoiţi să vadă şi să îndure copiii lor. Copii crescuți cu cântece patriotice și cu dragoste de țara, care ar fi urmat să le adune în saci, de pe trotuare, trupurile scuipate şi batjocorite. Oricare dintre ei ar fi preferat să primească un încărcător întreg în piept, dar să nu treacă familiile lor prin drama de a-i vedea umiliţi, pe nedrept, chiar şi după moarte.

Mă întreabă lumea de ce nu își scrie tata povestea. N-o scrie pentru ca nu poate. Refuză şi în ziua de astăzi să vorbească despre subiectul ăsta. Gândiţi-vă că nu scris nimic nici măcar Șoldea, singurul uslaș supavieţuitor al măcelului de la Ministerul Apărării Naționale, cel torturat și tratat ca prizonier de război de către  trupele militare. Cel ce fusese trimis acolo, sub comanda colonelului Trosca, din ordinul Generalului Militaru. Cel care și-a văzut colegii masacrați, apoi a stat cu o gaură în gât timp de zece zile şi cu gloanțele rămase în plăgile sângerânde din corp, până după Crăciun. Cel interogat de însuși generalul care dăduse infamul ordin de măcelărire.

Generalul Militaru a murit, de cancer, câțiva ani mai târziu. Un preț prea mic pentru cei unsprezece copii rămăși orfani. Un preț prea mic pentru firele albe de pe tâmplele U.S.L.A.-şilor ce și-au văzut atunci moartea hâdă în faţă şi au trăit cu teroarea că vor fi torturaţi şi umiliţi în faţa mulţimilor şi a propriilor familii.

Da, sunt copilul unui terorist.

sursa foto