Mă uitam zilele trecute la ceva serial, aproape ațipisem, când mă trezește următoarea scenă: ea vrea să vadă ceva în telefonul lui, doar că el dormea. Așa că-i ridică o mână, așa în somn, îi pune degetul mare pe senzorul de amprentă și, bum, aia a fost, o lume nouă i s-a deschis în fața ochilor. Moment în care mi-a cam sărit somnul.

N-aveam cum să nu vorbesc despre asta cu voi, deși știu c-am mai povestit pe subiect. Dar nu văd ce ne-ar putea împiedica s-o facem din nou.

Așadar, prieteni, voi vă uitați vreodată în telefoanele celor de lângă voi?

Iar întrebarea secundară este: dacă vă uitați, o faceți cu sau fără voia lor?

Bine, nu că ar avea vreo importanță dacă o faceți pe furiș sau dacă-i spuneți în față:

– Auzi, ia dă-mi telefonul să văd cu ce-ți ocupi tu timpul pe internet.

În oricare dintre cele două situații, relația aia e gata, e la revedere.

Cred cu tărie că dacă aș ajunge să mă uit în telefonul femeii de lângă mine, relația aia e deja în moarte clinică. Chiar dacă nu aș găsi nimic compromițător în telefonul ei, faptul că am ajuns s-o fac, deci bazinul de încredere din relație a ajuns atât de jos, nu are cum să mai aducă nimic bun.

Dacă am ajuns la nivelul la care nu mai am încredere în omul de lângă mine (adică cel în care, cel puțin teoretic, ar trebui să am cea mai multă) de ce să mai stau cu el? Ca să mă macine întrebări ale căror răspunsuri nici nu mai contează?

Pentru că atunci când nu mai ai încredere în omul de lângă tine, de fapt nu te mai interesează răspunsurile reale la întrebările tale, ci vrei doar să-ți confirmi ca ceea ce bănuiești tu e adevărat. Ce mai poate fi bun la o relație ajunsă în acest stadiu?

Desigur, mai există și varianta să nu ai niciun fel de suspiciune, vrei să verifici telefoane și laptopuri doar pentru că așa ai impresia că deții controlul, că nimic nu se poate întâmpla fără sa afli. Oricât de absurd ar suna, să știți că varianta aste este și mai bolnavă decât prima.

Pot să-ți acord circumstanțe atenuante dacă ai suspiciuni și vrei cumva să ți le confirmi sau să ți le infirmi, dar să-l verifici pe cel de lângă tine, fără vreun motiv real, asta deja este o problemă care se tratează cu ajutor specializat. Și nu glumesc. Dacă te regăsești în situația asta, cel mai bun sfat pe care ți-l pot da este să-ți găsești un terapeut bun, pentru că problema este LA TINE, nu la partener.

În oricare dintre situațiile descrise mai sus te-ai regăsi, întrebarea mea este una singură: dacă n-ai încredere în cel de lângă tine, de ce nu pleci? De ce să stai să-ți trăiești viața măcinându-te, în timp ce te întrebi „oare cu cine vorbește?”, „oare m-a înșelat sau urmează?”, „oare de ce-i bipăie telefonul la ora asta?”, când ai putea foarte bine să te scutești de chinurile astea?

Din punctul meu de vedere, nu este nimic rău în a avea secrete în cuplu, nu este nimic rău în a avea lucruri doar ale tale, de care partenerul nu știe. Nu e nimic rău în a-ți păstra exact același nivel de intimitate pe care l-ai avea și dacă ai fi singur. Nu cred în relațiile de genul „mvai, dar noi ne spunem absolut tot”, așa cum nu cred nici în cele în care cei doi au acces la tot ce face celălalt și din când in când mai aruncă un ochi pe acolo, așa preventiv, să fie.

N-am nici cea mai mică problemă să-i dau femeii din viața mea parolele tuturor conturilor și device-urilor mele, dar m-ar deranja teribil să le și folosească (eventual, fără știrea mea) cu scopul de a mă controla.

Nu înțeleg de ce femeia pe care o iubesc ar trebui să aibă acces la glumele proaste pe care le fac cu prietenii pe Whatsapp sau mai știu eu pe unde. Ce plus valoare aduce relației mele faptul că partenera mea de viață știe c-am vorbit cu băieții să ieșim in weekend, încă dinainte s-o anunț eu?

Cu ce-ar fi mai câștigată dacă mi-ar urmări schimburile de email-uri sau conversațiile de pe chat? Oamenii au nevoie de intimitate, chiar și într-o relație (sau mai ales într-o relație), iar călcarea ei în picioare este, pentru mine, unul dintre cele mai puternice motive de a pune capăt acelei relații.

Știu, toate astea se întâmplă doar în teorie, în trista realitate înconjurătoare, oamenii nu prea pleacă din relații chiar dacă au ajuns sa se chinuie, chiar dacă lipsa încrederii îi macină nemilos, chiar dacă intimitatea le este făcută praf chiar de către partenerul care îi „iubește”: „De-aia te verific, dragă, că-mi pasă de tine”. Fmm, asta e orice, dar nu iubire.

Bun, acum să trecem peste tot ceea ce cred eu și o să vă rog să-mi răspundeți la întrebarea: ai căutat vreodată în telefonul, sau tableta, sau laptopul omului de lângă tine?

Dacă tot îmi răspundeți, poate îmi ziceți și ce anume v-a adus la stadiul în care ați luat hotărârea să faceți așa ceva?

Și-aș mai vrea să știu cum v-ați simțit după ce-ați făcut-o? Vreo senzație de vinovăție a existat? Vi s-a părut c-a meritat, s-a schimbat ceva în bine sau în rău? Sau ați ajuns tot în punctul de dinainte s-o faceți?

P.S. Pentru că e un subiect foarte sensibil, dacă nu vreți sa răspundeți folosind numele sau nick-urile sub care comentați în mod obișnuit, puteți comenta anonim sau, pur și simplu, cu alte nume.

Dacă schimbați și adresa de email, nici măcar eu nu am să aflu vreodată cine a comentat. Nu că m-ar interesa, e mai important ce aveți de spus decât cine o spune.