Mă gândeam la o chestie zilele trecute, după ce v-am văzut comentariile la articolul cu comanda greșită de banane, dar și după ce v-am întrebat despre cea mai bună înghețată.

Și anume, mă gândeam la cât de diferiți suntem, noi ca oameni, și că practic eu nu m-aș fi atins de mai bine de 90% dintre recomandările voastre de înghețată. Cum, doamne apără și păzește, să mănânci înghețată de fructul pasiunii? Sau cu rom și stafide? Păi ce, suntem animale?

Glumesc, nu e ceva rău, dimpotrivă, e foarte bine că suntem diferiți. Că dacă am fi la fel, dacă ne-ar plăcea aceleași lucruri, vă dați seama ce plictiseală ar fi pe planeta Pământ?

Daaar, dacă tot vorbim despre asta, mi-am zis să ducem discuția la nivelul următor și să vorbim despre dulciuri pe care le detestați. Și voi începe eu, desigur.

M-am amuzat la recomandările pe subiectul „ce să faci cu 7 kile de banane”, pentru că majoritatea erau pentru banana bread, iar restul despre alte deserturi pe bază de banane.

Băi, nu știu cum să vă zic, dar eu nu pot consuma vreun desert care are în compoziție banane. Pur si simplu nu există pentru mine. Singurul mod în care pot consuma bananele, și nu foarte des, sunt crude. Gen, le dau coaja jos și le mănânc.

Nici măcar nu-mi plac foarte tare, dar cred că am rămas cu sechele de pe vremea lui Ceaușescu. În decembrie ’89 se făcuseră măcar trei ani de când nu mai văzusem de aproape banane.

Cât despre banana bread, pentru mine este pe același nivel de atractivitate cu cozonacul și checul. Iar eu, după cum am mai zis, nu mănânc cozonac sau chec nici dacă rămân ultimele dulciuri de pe Terra. Fix la fel și cu banana bread.

Restul recomandărilor pe bază de banane erau tot necomestibile pentru mine, dar măcar mai semănau a desert.

Acum vom trece la leguma care pentru mine reprezintă definiția inutilității în bucătărie: dovleacul. Ca să fim bine înțeleși, nu vorbim despre dovlecei sau zucchini, ci despre chestiile alea mari și galbene.

Lasă că oamenii au decis că facă diverse mâncăruri pe bază de dovleac, dar la un moment dat a existat un cetățean care și-a zis: „bă, cum ar fi să fac eu un desert cu dovleac?”.

Și încântat de idee s-a pus pe treabă. Dacă există iadul, sper că omul ăsta e fix acolo perpelindu-se lângă o tavă mare cu dovleac copt.

Pe scurt, urăsc visceral gustul, nu pot să mănânc nimic ce conține dovleac. Nu-mi place nici măcar textura lui semi-mucilaginoasă. Mi se strânge carnea pe mine doar când îmi imaginez c-aș băga degetul în mijlocul unei tăvi cu plăcintă de dovleac. Yuuuuck!

Cât despre miros, dacă-mi pui sub nas o tavă cu dovleac copt, mai mult ca sigur o să vomit. Iar dacă nu vomit, efectul va fi același ca atunci când le curăț litiera pisicilor.

Cât despre prăjituri sau orice alt dulce care conține dovleac? Doamne apără si păzește, le consider o insultă la adresa cofetăriei și patiseriei de pretutindeni. Cine și de ce ar mânca așa ceva, n-am să înțeleg niciodată.

Iar acum, oameni buni, țineți-vă bine că vă dau decisiva: detest din ficați lămâia. Nu fructul în sine, ci dulciurile pe bază de lămâie. N-am nicio problema să beau o limonadă sau să pun o felie de lămâie în pepsi, dar nu-mi da să mănânc nimic ce conține lămâie.

Niciodată, nici măcar la pește. Nu există vreun fel de mâncare pe care eu să pun lămâie.

Cât despre dulciuri, niciodată, absolut NICIODATĂ! Indiferent că vorbim despre înghețată, despre prăjituri, despre napolitane, despre bomboane, despre ce mai vreți voi. Nu pot să mănânc ceva ce conține lămâie, indiferent de proporție.

Dacă ai scăpat o picătură de lămâie într-un tort cu bezea, caramel sărat, vanilie și ciocolată (nu știu dacă există asemenea tort, dar știu c-ar fi preferatul meu) o s-o simt cum simte rechinul o picătură de sânge de la 50 de mile. S-a terminat cu tortul ăla, nu mă mai ating de el.

Mno, cam astea sunt dulciurile pe care nu le-aș mânca decât sub amenințare cu arma.

Desigur, mai am și altele de care nu mă ating, dar la cele trei e situația cea mai gravă.

Și-acum să vă aud, sunt convins că aveți și voi.