Eu v-am zis că avem material pentru muuulte sâmbete de-aici înainte. Doar că iau articolele în ordinea în care mi-au fost trimise. Ah, și le-am sărit pe cele mult prea serioase, scuze celor care știu c-au trimis așa ceva, dar sâmbăta efectiv nu am chef de subiecte grave.

Astăzi avem o poveste scrisă de colega Maria. E un articol dulce-amar care te lasă cu întrebări de genul „ce-ar fi fost dacă?”. Plus o coincidență din aia de nu-ți vine s-o crezi nici în filme.

…

În ultima vreme îmi tot pun întrebarea „cum ar fi fost dacă mi-aș fi schimbat cursul vieții?”.

Să explic. În 2003 (ohoho!), am fost într-o tabără de voluntariat în Franța. Aveam 22 de ani, tânără, anul 3 de facultate (medicină, deci fix în gloria facultății – când încă aveam energie și piele fără cearcăne).

Tabăra era așa: 18 „copchii” de facultate din toată lumea s-au adunat pentru 3 săptămâni. O săptămână să montăm un festival medieval (construcții din lemn, standuri, învățam dansuri medievale, găteam medieval – totul foarte Game of Thrones, dar fără dragoni), apoi 10 zile de animație la festival și încă o săptămână de demontat tot.

În timpul festivalului, m-am îndrăgostit de un mexican din tabără). Dar nu oricum – din alea, cu tremurat de picioare, inimă care bate ca o tobă de fanfară și priviri care țin loc de conversație. Că era mult pe lângă mine… ce să zic? Din motive aflate ulterior, desigur 😏.

Două săptămâni au fost perfecțiune. Ne împăcam de minune, stăteam împreună (cât se putea, că era de muncă, frate!), găteam împreună, învățam să dansăm împreună… totul părea desprins dintr-un film franțuzesc cu subtitrări în spaniolă.

În penultima zi de festival, toate păreau că se îndreaptă spre o mărturisire completă… din ambele părți… că doar nu era să zic eu prima! Și exact așa a fost: mărturisire! Că vine prietena lui în vizită.

Vă dați seama… tristețe, suspin, telenovelă, Amor a la mexicana. Știam că are prietenă, doar că speram că ce simțeam era reciproc (și poate un pic mai pasional decât o briză latină de vară).

Trece vara, trece toamna, și ne scriem în continuare. Da, scrisori! Din alea adevărate, cu pix, hârtie, timbru și miros de parfum amestecat cu speranță. El încă era în Franța până în ianuarie. Râdeam la scrisori, mă gândeam cum ar fi fost, eram tristă și încă foarte, foarte îndrăgostită.

În decembrie, îl anunț într-o scrisoare că plec acasă de sărbători (din Cluj în Brăila) și că, dacă trimite ceva, să trimită acolo. Evident – niciun semn de viață. Liniște și pace. Mă întorc în Cluj pentru sesiune. Greu, frate – examene peste examene, iar el – mut ca peștele în acvariu. Deja totul se estompa. Până într-o zi când primesc pachet din Brăila (celebrele pachete studențești cu de toate). În el, o scrisoare. De la el.

În scrisoare, 3-4 pagini despre nimicuri simpatice: ce a mai făcut, cum s-au mai întâmplat lucrurile… și la final, un paragraf. Atât. În care, negru pe alb, scria un singur gând (dar cu multe cuvinte, că era poet băiatul): că, înainte să plece înapoi în Mexic, are un singur regret – că nu mi-a spus ce simțea și ce încă simte pentru mine.

Băăăi! Cerul pe mine! Adică, what the actual hell?! Mă aburești tu cinci luni cu povești de voluntariat prin Franța și fix acum, când scrisoarea ajunge cu întârziere, când mai ai trei săptămâni și pleci, te-apucă regretele?! Bașca doua săptămâni, ca scrisoarea stătuse la mama pe noptiera în așteptarea pachetului.

Dar el nu știa stilul brăilean. O săptămâna am căutat numărul lui de telefon din Franța. Cine a trăit 2003 știe: internetul era un fel de hamster obosit pe rotiță. Dar l-am găsit!!! Da-da-da – dacă nu avansa tehnologia, probabil mă brevetau ca motor de căutare uman

Și l-am sunat. Cu cartelă, da? Telefon cu rotiță. Încă o săptămână zilnic. Cu o doamnă-robot care răspundea invariabil că „numărul nu poate fi format”. Deja îmi venea s-o iau de nevastă (avant la lettre, sic) atât de des o auzeam.

De scris – nici poveste, că până ajungea scrisoarea, pleca el. E-mail – nici atât; unde era el, internetul era doar un mit urban.

Până la urmă, mi-a venit ideea salvatoare: Palatul Telefoanelor. Da, Palat! Cu telefoniste adevărate! Acolo am rugat o doamnă (să-i dea Dumnezeu sănătate și pensie liniștită) să-mi formeze ea numărul. Și așa am descoperit marele mister al prefixului de Franța – că eu căutam ca un geniu local, dar fără codul țării, logic.

Doamna mă trimite la cabina 4 (da, țin minte și azi numărul!) și-mi spune: „ridicați receptorul.” Nu numai că l-am ridicat, dar a și răspuns! Nu el. Dar cui a răspuns să-i dea Dumnezeu sănătate eternă, că a înțeles ceva din melanjul meu de franceză-română-engleză-rusă (cu accent brăilean, bonus!) și mi l-a dat la telefon.

Să ne înțelegem: am vorbit cât am avut cartelă, că nu ne permiteam luxul de roaming pe atunci. Nu ne mai vorbisem de șase luni. Părea însă ca și cum fusese ieri. Știți cum e, timpul se topește când sufletul știe unde a rămas.

Am stabilit că, înainte de a pleca în Mexic, va trece prin Budapesta, la un prieten comun (tabăra aia să fie de pomenire!), și de acolo vor veni în Cluj.
Zis și făcut.

Grele zile am avut: examene cât cuprinde, vise fierbinți noaptea, 4-5 zile cumplite, de parcă aș fi dat rezidențiatul în dragoste.
Și iacă a venit ceasul!

Budapesta. Tren spre Cluj. A doua zi trebuia să ne întâlnim în gară.
Numai că, ce să vezi, nimeni. Liniște. Gară pustie. Nu înțelegeam nimic, nu părea genul care ar fi dat bir cu fugiții.

Primul e-mail (da, ungurii ne-o luaseră înainte cu internetul): fuseseră opriți de poliția vamală la granița cu România. El, mexican, fără viză de România, doar de UE (cât UE era atunci). Noroc că nu l-au deportat, doar l-au pus frumușel în tren înapoi spre Budapesta. Au înțeles si ungurii cum e cu dragostea.

Decizie de ultim moment: plecăm noi (eu și o prietenă) spre Budapesta.
Zis și făcut!

Dimineață examen (ultimul și cel mai de kko dintre toate), seara trenul. Nu ne-a deportat nimeni, slavă Domnului. Probabil se vedea pe fața mea ceva.

Ajungem în Budapesta și, da, la gară erau și ei.
El.

Restul, doar statuile din Budapesta știu. Trei zile cât am stat acolo.

Întoarsă în România, viața a mers mai departe. Ne scriam e-mailuri, ne uram „La mulți ani”, ne aduceam aminte de Budapesta. Și în fiecare mesaj ne promiteam același lucru: că ne vom mai vedea o dată, măcar o dată, în viața asta.

Au trecut anii. Mexic – România nu e Brăila – Galați, oricât ne-am dori. E-mailurile au devenit mai rare.
Fiecare și-a găsit o (altă) jumătate. Copii, serviciu, responsabilități.

Prin 2015, m-am mutat în Belgia cu serviciul. Trebuia să merg la muncă cu metroul.
Urcă-te, bombăne, că trebuie să schimbi două metrouri, uite câte sacrificii face omul pentru o leafă.

Metroul plin, nu gen Obor – Ștefan cel Mare, dar plin.
Toți în picioare, fiecare în bula lui.
Când ne apropiem de stația mea, mă uit în jur să văd pe unde cobor mai ușor.

Ajunge metroul, mă apropii de ușă și… ce să vezi?
Cine era la două scaune mai în spate?

Am coborât necrezându-mi ochilor.
Nici el.
DAR AM COBORÂT, DA!

Știți filmul Sliding Doors? Când Gwyneth Paltrow îl prinde pe iubit în flagrant și apoi urmează două variante: una în care prinde metroul și una în care nu?
Exact așa și noi.

El a rămas în metrou, cu ochii după mine.
Eu am rămas pe peron, cu inima undeva între trecut și destin.

Mult timp nu am crezut că e el.
Dar apoi, e-mail.

Era el.
Venise doar pentru două zile în Belgia și pleca înapoi în Spania, unde se mutase de curând. Nu știa că locuiesc acolo.
Și nici nu știu dacă ar fi contat…

Dar da, ne-am ținut promisiunea: ne-am mai văzut o dată în viața asta.

Şi acum să vă văd: vouă vi s-a întâmplat vreun Sliding Doors vreodată?