Nu se poate descrie în cuvinte (sau eu, cel puțin, nu pot să descriu în cuvinte) senzația pe care o ai când știi că intri pentru ultima oară în locul în care ți-ai trăit copilăria, adolescența și o bună parte din tinerețe.
În locul pe care, aproape toată viața, l-ai descris simplu, cu un singur cuvânt: acasă.
Iar acum, toate amintirile, toate trăirile, tot ce-ai fost cândva și tot ce-a mai rămas din „acasă” a încăput într-o jumătate de troller.
Nu, nu ai cum să descrii toate astea în cuvinte.
La revedere, mama! La revedere, tata! La revedere, Vâlcea mea!
Inteleg! Atat.
Comentariu beton!13
Fără cuvinte. Am trecut prin asta și știu ce am simțit.
Îmi pare rău, Mihai!
Comentariu beton!35
❤️
😥
Greu,dar ei raman cu noi…
Heh. Ieri am vindut ultima bucata din averea ramasa acasa, in Romania. Asta imi aduce o noua viata, fara o datorie purtata de 20 de ani. Dupa vinzare am trintit un atac de panica. Am iesit greu peste seara. A fost cumplit. Mi s-au taiat radacinile din pamint; sper sa devin mangrova. Povestea merge mai departe. Coincidenta: inteleg cu precizie ce simti.
Comentariu beton!62
Nu știu ce să scriu, dar parcă nici nu pot citi fără să las un semn.
Îmi pare rău că trebuie să treci prin asta. Doar că unele lucruri nu pot fi amânate la nesfârșit.
Vei avea întotdeauna amintirile.
Un gând bun!
Comentariu beton!34
Îmi pare nespus de rău, Mihai… Acum o ai pe Mara, ai fetele, îi ai pe Suzana și Vasile, un alt acasă, matur, împlinit, alte vremuri, altă vârstă. Acasă-le vechi îți va rămâne-n minte și-n inimă, de acolo nu ți le poate lua nimeni. Gând bun spre tine.
Comentariu beton!44
Fără cuvinte! 😞
Comentariu beton!11
Îmi pare rău. E greu. Știu. Am trecut prin asta.
Eu am chestii, amintiri, povestioare, snoave, impresii pe care le știau doar ai mei și cu mine. Și îmi lipsesc enorm fizic dar și micile chestii descrise mai sus. Nu am cu cine să le trăiesc, povestesc.
Dorul și tot evantaiul de trăiri se mai estompează, se mai cicatrizează dar nu vor trece definitiv.
Comentariu beton!26
Mișule, un gând bun. Atât.♥️
Asta nu se poate descrie în cuvinte. „Acasă” îți va rămâne in suflet. E locul de unde nu dispare niciodată. Cred că ți-a fost tare greu să așterni în scris. ❤️
Comentariu beton!15
Troller-ul ăla este mult mai mare și mai plin decât îl percepi tu acum. Să treacă puțin timp și o să vezi cate poți să scoți din el!
Comentariu beton!32
Gânduri bune! 💗
Eu o mai am pe mama. Cât a trăit tatăl meu, nu am avut o relație prea apropiată cu mama. Pentru mine tata era pur și simplu un ZEU. A murit când aveam 25 de ani. Au trecut 30 de ani atunci. Mama știa că îl iubesc mai mult pe tata. De altfel, în clasa a XII a i-am scris o scrisoare tatălui meu, scrisoare care începea așa: Dragă tati, știi că întotdeauna te-am iubit mai mult decât pe mami. Mama a găsit scrisoarea și mi-a reproșat declarația. Ce i-am răspuns? Dacă îți bagi nasul unde nu îți fierbe oala… După moartea tatei, ne-am apropiat. Eu am avut probleme de sănătate psihică și mama m-a sprijinit și m-a înțeles. Spre norocul meu. Recunosc, am fost foarte dificilă. I-am spus mamei că l-am iubit pe tata 25 de ani, să mai trăiască și ea măcar 25. S-au făcut 30 și sper să mai treacă mulți. Nu îmi pot imagina cum va fi când nu va mai răspunde la telefon. Apropos, când mă sună, ring tonul e o melodie care spune în engleză: Răspunde la telefon, e mama ta. Lucrăm împreună, la ea acasă. Dar găsesc motive să merg la ea și sâmbăta sau duminica. Îi spun secrete pe care nu le spun surorii mele sau prietenei mele. A, când trăia tata, eu eram cu el, sora mea cu mama, ca preferințe. Vă înțeleg sentimentele. Am plâns, vă spun, când erați în drum spre Polul Nord și ați primit acel telefon.
Comentariu beton!49
Cum spuneam și pe Facebook, după ce-am vândut apartamentul eu n-am mai putut trece pe strada unde locuiseră mama și bunica. Simplul fapt de-a vedea odată pe Street View că erau alte perdele la geamuri m-a rupt de n-am mai fost bună de nimic toată ziua.
Știu deja că Piatra Neamț va mai fi pentru mine atâta timp cât va mai fi tata. Când se va duce și el… mă mai duc o dată pe an să aprind o lumânare la morminte și basta. Nici măcar nu trebuie să înnoptez pentru doar atât.
Viața merge mai departe, dar în ziua când ne pierdem părinții, timpul se oprește și ceva moare și în noi.
Te îmbrățișez.
Comentariu beton!32
Acel acasă nu înseamnă mare lucru fără părinții tăi, iar ei locuiesc acum în inima ta.
Comentariu beton!13
Încă pastrez apartamentul, moștenit de la ai mei, nu am schimbat nimic după „plecarea” lor, nu pot, nu ma lasă inima, nu vreau sa-mi înstrăinez si ultimul loc ce ma leagă de EI.
Poate, copii mei vor avea puterea sa facă asta, eu nu o am…..
Când vin in tara am locul meu, unde sa-mi depan amintirile si sa-i simt iarăși aproape.
Comentariu beton!29
E o senzatie de nedescris🤗😢.
Norocul tau ca ai avut un loc pe care sa il consideri „acasa” si niste parinti carora sa le duci dorul! Pentru unii, inclusiv pentru mine, asta este un lux. Cred ca trebuie sa privesti partea plina a paharului.
Comentariu beton!30
M-ai rupt cu textul ăsta! 😔
“Acasă” e unde sunt mama și tata.
Fără ei sunt doar niște pereți goi.
Comentariu beton!27
Am citit si privit poza cu un mare nod in gat pentru ca stiu foarte bine, mult mai bine decat as vrea, acest sentiment.
Tata s-a dus dupa mama la un an. Un an fara 5 zile. A ramas in urma lor un apartament superb, mobilat complet si elegant. Toate s-au dus.
Zilele dupa moartea lui tata au fost printre cele mai urate din viata mea. Eram teleghidat, pe robot automat, dar n-am sa uit niciodata noaptea cand am inceput sa eliberez lucrurile din apartament. Si ce puteam „salva” bagam intr-un ghiozdan. Multe n-aveam cum, eu locuind departe si nefiind posibilitatea sa am mut acolo.
Multe au ajuns la gunoi si m-am dat cu capul de pereti dupa – erau amintiri, trairi, bucati din viata. Dar cand muncesti toata noaptea eliberand mobila si plangand, nu mai poti gandi coerent.
Si mobila a fost data practic de pomana, la pret infim. Era varianta asta sau varianta sa platesc eu ca s-o debarasez. Macar asta n-am vazut, ca s-a ocupat un unchi de vanzare.
Si alta amintire urata – ultima noapte dormita acasa. Dormita e mult spus, ca am atipit maxium jumatate de ora si in rest m-am plimbat prin casa. Parca ma vedeam pe mine copil jucandu-ma, adolescent, pe mama, pe tata, pe bunici in vizita.
Comentariu beton!57
La fel am făcut și eu. Am crezut că dacă dăm imediat tot de pomană o să treacă! Dar a fost mai rău! Cum deschidem ușa sunt toți acolo și noi, toate amintirile vin năvală!
Comentariu beton!12
Da, rămâne o parte din tine, din sufletul tău în locul ăla! Eu am trăit de două ori tristețea despărțirii de locurile care mi-au definit copilăria și tinerețea! O dată când s-a vândut casa bunicilor și odată cu ea parcă mi-a furat cineva o parte din copilărie (toate vacanțele și aventurile acelor ani acolo s-au petrecut), și a doua oară când, după moartea părinților, nepotul meu, căruia i-am cedat apartamentul, l-a închiriat iar el s-a stabilit în Germania.
Dacă locuia el acolo, povestea continua…Așa, s-a dus încă o bucată din suflet!🥺
De multe ori mă imaginez bântuind prin acele locuri. Văd cu ochii minții fiecare colțișor, fiecare lucru așa cum era așezat..Nu voi uita nimic până în ultima clipă!
Așa că nu știu ce cuvinte de îmbărbătare aș putea folosi. Dar ce știu sigur este că vei purta tot timpul în inimă acele locuri și oamenii dragi din viața ta!
Comentariu beton!16
Și eu care speram ca te întorci și tu la Valcea. 😢 A fost și la mine puțin ciudat sa vindem apartamentul din Berceni în care am locuit timp de 9 ani. Dar ma saturasem de kkpitala pana peste cap. Și oricum nu am scăpat de tot, ca vin la birou, acum chiar mai des 😢 Dar e mai bine ca turist 😁 Abia aștept sa fie gata și A1 încât sa nu mai treacă toți bucureștenii pe la Valcea 😊 Te aștept macar la pensie înapoi? 😁
Toți cei care au comentat această postare au avut experiențe similare. Toți înțeleg ce simți, toți știu prin ce treci. Și eu. Eu am în plus ca similitudine Vâlcea…că da, Vâlcea e „acasa” mea, iar poza, interiorul camerei e incredibil de asemănător, recunosc și mobila de „sufragerie” Solca… inițial mi-a stat inima, am crezut că e o glumă, cineva se joacă cu mintea mea, cu amintirile mele! Dragă Mihai (te tutuiesc de la „înălțimea” vârstei mele!), îți va fi greu multă vreme, dar te vei lua cu treaba, te vei lua cu viața, durerea se va estompa, va rămâne o cicatrice undeva, în adâncul tău, pe care o vei știi numai tu. Și te vei întoarce acolo în vis. Eu mă visez des, după zeci de ani, în acel apartament mic, de două camere meschinele, în blocul Argeș (că așa era cunoscut bloculețul cu 3 etaje, printre primele construite în Vâlcea, în anul 1960)…Să fii sănătos, Mihai, să te bucuri de familia ta, de munca ta, de viață! Nu ne putem ascunde de amintiri, nu avem unde fugi de trecut.
Comentariu beton!33
Noi am mai vorbit despre asta, și tu știi că nu există vorbe să conțină nici ce simți tu, nici ce vrem noi să spunem. Mai ales noi, cei care am simțit la fel, și care ne simțim la fel. Nu știu ce altceva să îți spun, că nimic și nimeni nu trăiește și nu simte pentru tine și în locul tău. Suntem cu tine și sper ca asta să te ajute cumva.
Comentariu beton!13
❤️
Mihai…
Noi n-am facut-o.. Pur si simplu nu suntem in stare…
Deci…m-ai rupt!
Te înțeleg atât de bine! Nu pot vinde apartamentul nostru din copilărie, nu pot efectiv, deși știu că stă degeaba acolo. E sfâșietor cum rămânem după ce ai noștri s-au dus!
Să fii bine, Mihai!
Comentariu beton!15
Nu mai plansesem de 2 saptamani, dar acum mi-au dat iar lacrimile. L-am pierdut pe tata acum 2 luni si inca imi e greu sa accept realitatea. In casa unde am copilarit si de unde cu greu am plecat la 22 de ani, a ramas mama cu care am o relatie la fel de apropiata. Imi e atat de greu sa intru in casa si nu il mai vad la locul lui preferat si sa il imbratisez…Imi e greu sa imi imaginez cum va fi si fara mama. Sunt recunoscatoare pentru cei 41 de ani din viata pe care l-am avut pe tata alaturi si raman cu atatea amintiri frumoase. Ganduri bune si putere!
Comentariu beton!22
nici nu știi…
Comentariu beton!12
De citeva saptamini ma gindesc la tine. Am vazut un apartament de vinzare in blocul tau. Nu cred ca era al tau, dar m-am gindit ca si tu va trebui sa il vinzi. Si am tot trecut pe linga bloc, am fost la Vl doua saptamini, luni am plecat de acolo.
Cred ca e foarte greu sa te desprinzi de tot ce ai trait in acest loc.
Big hug!
Cel puțin tu ai făcut ce ai crezut că e mai bine pentru tine, pentru mine au hotărât alții fără să am idee dacă acea casă, (de fapt două case una fiind spațiu comercial) a fost dată la același preț cu o garsonieră dar a trebuit să mă oblig să cred că a fost corect!!!!
Acum vreo două veri am reușit să trec pe lingă bloc și să ridic ochii la apartament! Și parcă aș fi vrut să iasă cineva la balcon și să mă strige să merg în casă, ca atunci… Nu sint in stare sa-l vind, nu încă. Nici mașina tatei nu am putut să o vind, e ultima mea imagine-amintire cu el bine. Acum pling citind aici, la tine. O îmbrățișare de departe, Mihai!
Comentariu beton!19
Trist și dureros.
Ne rămîn doar amintirile, pînă nu vom mai fi nici noi…
Rascolesc cu mama niste boarfe, de 2 ssptamani, de cand a murit tata…
Le mutam de colo-colo, mai aerisim, am dormit la ea, ma uit la ea ca a devenit o umbra in aceste 2 saptamani…
Nu am vrut sa ma gandesc ca va muri tata nici cand ii dadeam cu lingurita cateva picaturi de apa si nu vreau sa ma gandesc ca se va duce si mama…
Casa e veche, totul in ea e vechi dar nu vreau sa ma gandesc mai departe…
Comentariu beton!27
Avem acasa din casa si acasa din inima. De acolo nu vor pleca niciodata.
Trimit ganduri bune!
❤️
Exact așa am făcut eu și sora mea! Am dat tot de pomană imediat, crezând că așa o să treacă. Am păstrat doar puține lucruri. Degeaba, când deschidem ușa se află tot, dar absolut tot… acolo și toți ai noștri!
Am stat in apartamentul bunicilor. Bunicii nu mai erau. M-am dus acolo, prospat căsătorită. Acolo am stat când s-au născut copiii mei. Acolo am trăit cutremurul din 77, revoluția și vremurile grele ale anilor de inflație galopantă. Am plecat cu multe amintiri. In doua trolere unul cu amintirile tinereții mele, altele cu amintiri de pe vremea bunicilor, de cand ei erau tineri. Am păstrat apartamenrul zece ani. Apoi l-am vândut. Dar de cate ori trec pe la mama, care stă in același bloc, arunc o privire spre geamul la care acum râd alți copii.
Comentariu beton!20
Este foarte trist,am trăit de curând aceași emoție ,e neplăcut sa nu mai ai ” acasă” și sa mergi acolo turist la hotel în orașul în care te-ai născut și ai crescut ! Te înțeleg și îți doresc sa treci ușor peste asta !
Este foarte trist,am trăit de curând aceași emoție ,e neplăcut sa nu mai ai ” acasă” și sa mergi acolo turist la hotel în orașul unde te-ai născut și ai crescut ! Te înțeleg și îți doresc sa treci ușor peste asta !
Apartamentul copilariei ni l-au demolat comunistii. Al adolescentei l-a vândut mama dupa moartea lui taica-meu si plecarea mea din tara. Nu eram atasata de nici unul, iar de cel de acuma nici atât.
In schimb am fost fericita când unchi-meu mi-a cumparat partea din apartamentul bunicilor. Faptul ca-l stiu inca in familie, desi renovat si inchiriat, e o consolare.
N-am avut probleme sa trec prin fata blocurilor unde am locuit, voiam sa le arat si alor mei pe unde am copilarit. Uneori am nostalgii si ma bag pe Street view, mai mult sa vad cum s-au schimbat locurile.
Astăzi am făcut curățenie în apartamentul în care a stat fiica-mea până ieri, când
a plecat în Spania, pentru 6 luni, doar ca să scape de țara asta plină de „suveranisti ” cu IQ cât puța de furnică
Atunci salvezi trăiri Vasilescu, să te văd atunci
Și de câteva zile m-am întors din Vâlcea unde am stat în apartamentul copilăriei și adolescenței mele
E clar că nu plângem după un apartament, plângem după copilăria, adolescența și oamenii dragi care nu se msi întorc
O să fie ACASĂ în suflet. Între timp, gânduri bune!🤎
Nu pot spune nimic.
Dar trimit gânduri bune din inimă!
❤️
Nici nu știu ce să zic. Cum sa mă pregătesc. N-am fost acasă de 5 ani, știu că va trebui o data sa … închei capitolul, dar nu știu cum. …
Am plans si eu citind ce ai scris… eu nu sunt (inca) acolo, dar mi se rupe sufletul doar cand ma gandesc ca va trebui sa vand casa copilariei mele.
Mama s-a dus pe neasteptate acum trei luni si inca nu-mi vine sa cred. Tata a ramas singur acasa (fratele meu e totusi la 12 km doar) si inca se ocupa de gospodarie. Dar candva, cand nu va mai fi nici el, casa noastra de peste 100 de ani va deveni o amintire. 😥 E veche si renovarea ar costa enorm, iar eu am plecat din tara de aproape 20 de ani si mai vin doar 2-3 saptamani pe an.
Vara trecuta cand am fost acasa m-am suparat pe mama ca ma luase sa-mi faca turul casei si sa-mi spuna care sunt lucrurile valoroase pe care sa le vand cand nu vor mai fi ei (mobila din nuc masiv, tablouri, seturi de portelan sau cristal de la inceputul secolului trecut). I-am spus sa ma lase in pace cu astea ca doar e sanatoasa! Si in februarie anul asta s-a stins in 10 zile. 😟
Nu cred ca are vreo logica ce scriu aici, dar sunt cu lacrimile in ochi si maine e ziua mea si nu o sa-mi mai spuna „La multi ani”…
Comentariu beton!19
La mulți ani! Sănătate și putere îți doresc.
La multi ani!
💔
Stiu ce simti, e o senzatie groaznica, de neputinta, de jale, parca se rupe ceva in si din tine. In ianuarie am vrut sa pun la vanzare aparatamentul in care m-am nascut si mi-am trait copilaria si tineretea, si care sta gol de noua ani, de la moartea mamei. Am facut atunci un atac de panica infiorator, am bocit, m-am dat cu capul de pereti, mi-a fost rau psihic vreo doua saptamani. Am renuntat, il pastrez inca, nu stiu pana cand, desi mai mult de o data pe an nu ajung acolo, nu am la ce. Dar inca nu-l pot instraina…
2015. Am luat doar o oală ordinară din inox și o cratiță de tuci în care maicămea făcea chestii bune. Le-am aruncat la gunoi după niște ani când mi-am dat seama că erau doar niște vechituri.
Îți trimit o mega îmbrățișare virtuală…nu găsesc alte cuvinte pentru momentul ăsta 🤗
Pereții s-au dus dar amintirile frumoase nu dispar niciodată. Rămân cu tine și nu-ți trebuie troller pentru ele.
❤️
🤗 Atât, nu știu ce să spun mai mult.
Am trecut si eu prin asta in 2021, asa ca stiu cum este. Parca mai devastator a fost cand faceam curatenie pe acolo, prin zecile de lucruri cumparate de maica-mea in atatia ani
Pentru o vreme, te simți ca un aruncat pe drumuri. Îți vine să te uiți în buletin, să vezi dacă tu ești tu. Apoi vine o zi când simți că piatra asta ți se ridică de pe suflet și e înlocuită cu un bolovan: ești, fără putință de întoarcere, adult.
Mă îneacă plânsul când citesc, cred că nimic nu ne pregateste pentru momentul ăsta şi pentru cât de sfâşietor poate fi, pentru câte înțelesuri coplesitoare poartă 🙁 Sunt alături de tine ❤️
Mi-au dat lacrimile de la primul rând…
Îmi pare atât de rău, Mihai …😟
Trist…
M-am apucat să număr ani. La mine trăiesc amândoi dar eu am plecat de acasă de mai mult timp decât am locuit acolo.
Aproape am plâns citind pagina asta. Nu vreau încă să mă gândesc cum va fi.
❤️