Articol scris de Iulia.

…

Bonjurică la toată lumea și bine v-am regăsit! Sper c-ați trecut cu toții cu bine în noul an și că și-n rest vă sunt toate bune și frumoase.

Și ca să reluăm interacțiunile de sâmbăta într-o notă pozitivă, zic să vă povestesc aventura pe care am avut-o în noiembrie, când am fost cu potăile la expoziție la Zagreb.

După cum v-ați prins probabil din alte relatări ale diverselor excursii întreprinse de familia noastră, oricât am încerca și oricât ne-am strădui, cumva tot reușim să punem de-o leacă de haos – ori că alergăm ca apucații să ajungem la timp, ori că ne lasă mașina-n drum, ori că una, ori că alta, ce e cert e că ceva se întâmplă mereu.

Lucru care, firește, nu avea cum să fie diferit nici de data asta. Per total, părea că planificasem bine lucrurile – urma să fim la expo pentru 3 zile: vineri, sâmbătă și duminică.

Din păcate însă, perioada aia a fost una extrem de grea și de stresantă, așa că eram amândoi cu creierii destul de țichi și cu un nivel de oboseală de zile mari.

Și tocmai de asta, ca să nu fim pe fugă, grabă și alergare, am decis să ajungem la Zagreb cu o zi înainte, adică de joi. Și asta, combinat cu faptul că vineri arbitrajul urma să înceapă abia la ora 13, ne dădea în teorie timp berechet, chiar și cu orice dandanale am fi făcut sau am fi pățit (ceea ce era evident că urmează să se întâmple).

Mboooooon. Plecăm noi frumușel la drum, ajungem fără incidente la Zagreb. Acolo închiriasem un apartament, care din poze părea destul de generos încât să ne încapă pe toți – adică 2 adulți și 4 potăi, dintre care două de dimensiunile unor ponei bine dezvoltați.

Am găsit fără probleme apartamentul, am găsit și parcare în fața clădirii, toate păreau mai bune decât ne-am fi așteptat. Aproape.

Prima chestie nasoală era faptul că ploua. Bănene, da ploua nu oricum, ci așa, cu ură, cu poftă, cu bulbuci și clăbuci.

Și aici a intervenit prima problemă. Și anume, faptul că ne-am dat seama că noi eram îmbrăcați de iarnă (că acasă cam venise coana iarna), adică destul de gros încât să nu ne fie frig. Dar nu eram îmbrăcați și impermeabil.

Prin urmare, până am descărcat bagajele, câinii, până am dus câinii la cacapipi, pe echipe (că nu îi scoteam pe toți 4 deodată, ci numai 2 câte 2), am ajuns la un nivel de fleașcă greu de explicat și de exprimat. Pe scurt, eram uzi până la chiloți și încă puțin mai departe…

Acu, de principiu, asta n-ar fi trebuit să fie un lucru prea dramatic, pentru că omul de la cazare ne anunțase că pornise căldura, ca să ne aștepte apartamentul încălzit, dată fiind vremea câinoasă de afară.

Dar aci apărea a doua belea: apartamentul nu avea nici un fel de calorifere. Pentru că avea încălzire în pardoseală.

Minunat și excepțional, mai puțin dacă aveai un vraf de haine ude fleașcă, pe care nu aveai nici o variantă să le usuci, decât eventual întinzându-le pe podea… Dar hei, trebuie să recunosc, papucii s-au uscat brici! Restul… să zicem numai că am avut noroc că n-am mucegăit în zilele cât am stat acolo.

Următoarea belea – pentru că da, mai exista încă una – era aceea că apartamentul părea el destul de generos din poze, însă realitatea a bătut pozele la fund. Că practic, apartamentul era o garsonieră, unde în stânga, cum intrai, era baia, apoi partea de „dormitor” (adică patul și noptierele) și în dreapta era zona de bucătărie și-o măsuță, că masă nu prea pot să-i zic.

Practic, după ce am intrat amândoi și toți patru câinii, dacă cineva voia să tragă un pârț, altcineva trebuia să iasă un pic afară.

Dar mă rog, având în vedere faptul că nu urma să petrecem prea mult timp în apartamentul în sine, am zis bogdaproste că e cald, chiar și așa, fără calorifere, că e parcare, și aia e.

Planul nostru măreț era ca, dacă tot am ajuns de joi, iar vineri, după cum spuneam, arbitrajul urma să înceapă numai la ora 13, să ne trezim vineri la o oră rezonabilă, să luăm un mic dejunel pe îndelete, pe la ceva cafenea pe care o ochisem în zonă, după care să purcedem la fel de pe îndelete spre expo, unde să ne instalăm toate catrafusele necesare, totul fără grabă și fără stres.

Însă, după cum bine v-am obișnuit, socoteala de acasă nu avea cum să se potrivească cu aia din târg Zagreb. Pentru că, după cum vă povesteam, eram amândoi cel puțin rupți de oboseală în zilele alea.

Și oricât am ajuns noi de ok joi seara, până am terminat cu toată dandanaua – bagaje, plimbat câini, hrănit câini etc, s-a făcut de vreo 2 noaptea. Așa că ne-am zis: hai să nu punem ceasul să sune la 6, că nu are sens, hai să dormim și noi, ca oamenii, măcar până la un 7-8, așa.

Zis și făcut. Pus alarmele, una la 7, una la 8, băgat cornu-n pernă.

Și acum vin eu și vă întreb: cine credeți voi că n-a auzit neam de neamul alarmelor, ci a dormit precum valizele-n gară, trezindu-se pe la doișpe trecute fix? Și cine a alergat apoi ca fugăriți de toate furiile pământului, să apuce să ajungă măcar la 13 fără un pic la expo? Hmmmm? Cine? Aud?