O să vă zic o poveste de Crăciun care, de fapt, nu s-a întâmplat de Crăciun.

Eram în aeroport, aici la noi în Bucuresti, așteptam să vină vară-mea și făceam ce-mi place să fac cel mai mult când sunt în locuri din astea mega-aglomerate: mă uitam la oameni.

Nu știu dacă mai are cineva hobby-ul ăsta ciudat, dar pentru mine este aproape ca un drog să mă uit la oameni pe care nu-i cunosc.

Nu fac asta doar în aeroporturi, o fac și la hotelurile pe unde mă cazez. Mă așez pe undeva prin lobby-ul de la recepție și mă uit la toți cei care vin și pleacă. Pur si simplu stau și-i analizez, încerc să ghicesc ce e cu ei, dacă sunt fericiți sau nu, din ce țară sunt, ce lucrează, mă uit cum sunt îmbrăcați, pe scurt, îi analizez în toate modurile posibile.

Știți ce zic? Mai face nimeni asta? Nu? Doar eu? Ooook.

Revenind, ziceam că eram în aeroport, unde așteptam deja de ceva vreme, că avionul cu care venea vară-mea avea anunțat un delay de 40 de minute (până la urmă a fost peste o oră, dar nu mai comentez).

Undeva în dreapta mea era un cuplu de bătrânei și un puști care n-avea mai mult de 5-6 ani. N-a durat mult și mi-am dat seama din ce discutau că bătrâneii erau bunicii și toți trei îi așteptau pe părinții celui mic care munceau în străinătate.

Avionul pe care-l așteptau venea de undeva din Italia, n-avea întârziere, doar că ăla micu’ nu mai avea deloc răbdare să aștepte. Întreba o dată la câteva minute: „cât mai e până aterizează?”.

Am crezut că se mai liniștește când i-au spus bunicii c-a aterizat, dar nu. Din momentul ăla a început să întrebe tot obsesiv: „cât mai e până ies, de ce durează așa de mult”?

Băi, oameni buni, avea copilașul ăla în ochi atâta nerăbdare, amestecată și cu bucurie și cu tristețe, că deja nu mai aveam nici eu răbdare, ce naiba se întâmpla de nu mai veneau oamenii ăia odată?

Până la urmă au venit, iar eu aveam să aflu asta când l-am văzut p-ăla mic cum efectiv țâșnește de pe scaunul ăla din dreapta mea spre doi cetățeni care tocmai ieșiseră pe ușile alea glisante. Nici măcar nu știu cum și-a dat seama că ăia erau părinții lui, pentru că ambii erau aproape mascați de trolere.

Dar n-au apucat să mi se umezească ochii de la bucuria copilului, că s-a ridicat praful urgent în sală când l-am auzit strigând, spre bunici, în plină alergare:

– Mami, tati, au venit mama și tata!

Ăla a fost momentul care mi-a pus capac și m-a făcut să ies urgent afară, la o țigară, să nu vadă nimeni că am lacrimi în ochi.

Băi, voi vă dați seama că bunicii erau „mami” și „tati”, iar părinții „mama” și „tata”? N-a strigat niciun moment „buni”, „mamaie”, „tataie” sau ceva asemănător, le-a zis „mami” și „tati”. Sper că nu e nevoie să vă explic de ce mi s-a părut foarte trist, că m-aș simți dezamăgit.

În schimb o să vă explic altceva: de ce-am scris în primul paragraf că vă spun o poveste de Crăciun, chiar dacă ea s-a întâmplat în plină vară.

Știți câți copii din România trăiesc cu un dor necontenit de părinții pe care-i văd, în cazurile extrem de fericite, de două ori pe an? Probabil nu știți, dar vă spun eu ca sunt 65.000.

65.000 de copii din această țară sunt rămași acasă și crescuți de oricine altcineva, dar nu de părinții lor pe care-i văd când și când. Mulți dintre ei nici măcar Crăciunul nu și-l petrec împreună cu părinții.

De-asta v-am zis că e o poveste de Crăciun, o poveste la care putem contribui și noi să aibă un final fericit măcar pentru câțiva dintre ei. Putem să ajutăm 100 de copii rămași acasă să-și vadă părinții de Crăciun.

E atât de simplu, putem să facem asta cu bani de-un pachet de țigări sau de-o bere băută în oraș, cu băieții.

Cum? Intrați pe site-ul Acasă Regăsit și donați, cu cardul, orice sumă doriți, cât vă lasă sufletul, nu există prea puțin sau prea mult. Dacă intrați pe site, o să vedeți că se poate dona inclusiv 1 leu. Da, da, un singur leu, cum vă spuneam trebuie doar să vreți să donați, suma o stabiliți voi.

Pentru că vorbim despre plată cu cardul, o să vă dau și detaliile care să vă ofere încrederea necesară că sunteți safe când faceți asta.

Proiectul „Mami, tati, hai acasă!” este gândit, realizat și pus în practică de Vola.ro și Asociația The Social Incubator, două nume în care probabil știți deja că puteți avea încredere deplină.

Mai mult de atât, cei de la Vola.ro vor sponsoriza costurile biletelor de avion pentru 50 de familii, iar pentru celelalte 50 îmi doresc din tot sufletul să putem strânge banii noi, aici, pe blog.

Iar dacă putem strânge mai mulți bani, cu atât mai bine, îi vom provoca pe cei de la Vola.ro să ofere și mai multe bilete de avion familiilor.

Ce ziceți? Vă băgați? Vă las din nou site-ul: Acasă Regăsit. Cum ziceam, donați cât vreți și cât puteți, orice leu e bun.