„Eu n-aș mânca niciodată carne de om!”.
Sunt fascinat de ușurința cu care oamenii afirmă ferm lucruri și dau verdicte de pe canapea, fără să fie puși vreodată într-o situație care măcar să se apropie cât de cât de situațiile despre care vorbesc cu atâta nonșalanță.
M-am activat de la un comentariu de zilele trecute, în care cineva zicea că ar fi murit de foame în locul celor din avionul care s-a prăbușit în Anzi. Se referea la întâmplarea groaznică din anul 1972, când cei care au rămas în viață, după prăbușirea avionului, supraviețuiesc până sunt salvați mâncând din corpurile celor care au murit.
Paranteză. Filmul „Society of Snow” descrie fidel modul în care s-au petrecut evenimentele, dacă nu l-ați văzut încă, ați face bine să-l vedeți. Deși este extrem de dur și crunt, este o lecție importantă de viață: cât de departe poți să mergi ca să supraviețuiești. Am închis paranteza.
Revenind, ziceam că mă distrează foarte tare, dar mă și întristează, comentariile de genul: „eu n-aș fi mâncat carne de om niciodată, aș fi preferat să mor de foame.”. Câtă hotărâre și siguranță de sine, dezarmantă, în timp ce ronțăi vesel un covrigel și mai arunci un ochi pe interneți.
Pentru că, nu-i așa, marinarii care rămâneau fără provizii și mâncau tot ce se putea de pe nave o făceau pentru că le plăcea lor să-și fiarbă bocancii și să-i mănânce. Se dădeau în vânt după curelele de la vele preparate pe pat de frânghii, după o rețetă a unul Chef cu stele Michelin. Făceau toate astea pentru că le plăcea lor să mănânce lucruri mai deosebite, nu pentru că altfel s-ar fi stins de foame.
Există nenumărate documentare despre oameni care au supraviețuit după ce au ajuns în situații limită vizavi de lipsa de hrană. Evident, au supraviețuit mâncând chestii pe care nici măcar nu le-ar fi atins dacă nu ajungeau în situația respectivă.
De câte ori în viață ați mâncat mațele peștilor? Sau ochii? Ambele, crude, că prăjite poate oricine. Nu-mi răspundeți, că știu deja răspunsul.
Am văzut la un moment dat un documentar (nu mai țin minte unde și cum, că sunt niște ani de atunci) despre cu un tip care, la fel, a rămas pe mare plutind în derivă pe un velier. A supraviețuit, după ce a mâncat orice se putea mânca de pe vasul ăla, inclusiv curele și parâme.
Dar cel mai tare era cum povestea că din când in când mai reușea să pescuiască câte un pește (avea niște undițe pe vas) și-l mânca PE TOT. Doar oasele și solzii ăia mari mai rămâneau după ce termina cu peștele.
Până și el se cutremura când povestea, nu-și putea explica ce s-a produs în creierul lui de-a putut să mănânce scârboșeniile alea.
I-a explicat un psiholog (sau psihiatru) pe care-l aduseseră producătorii documentarului că în situații de genul ăla, creierul își închide niște receptori, tocmai ca să te ajute să poți să mănânci niște chestii pe care, în mod normal, n-ai fi putut să le bagi în gură fără să vomiți.
Este un proces care face parte din instinctul de supraviețuire, creierul alege singur să nu mai funcționeze normal, tocmai pentru că știe că dacă nu mănânci o să mori.
Credeți că oamenii ăia care s-au prăbușit cu avionul au vrut să-și mănânce prietenii morți? Credeți că le-a făcut plăcere? Mestecau carne proaspăt extrasă de pe câte un cadavru și plescăiau încântați: „așa da, Jose ăsta e mult mai fraged decât Victor.”. Așa ziceți voi că se întâmplau lucrurile?
Sunt absolut convins că pe oricare dintre supraviețuitorii prăbușirii din Anzi i-ai fi luat și i-ai fi întrebat, înainte să se prăbușească cu avionul, dacă ar mânca carne de om, probabil toți ar fi răspuns același lucru: „Eu??? Niciodată! Dar cum să mănânc? Doamne, apără și păzește! Mai bine mor de foame!”*
Ei bine, iată că dacă ești pus într-o situație limită, o să alegi să nu mori de foame. La cei din Anzi greu a fost până a mâncat carne de om primul dintre ei, după care instinctul de supraviețuire și-a spus cuvântul.
Așa că, oameni buni, nu mai dați verdicte din astea extrem de ferme, cum că voi n-ați face niciodată asta sau ailaltă, până nu sunteți puși într-o situație de viață și de moarte.
Din fericire, n-am vreun exemplu personal, n-am fost nevoit până la vârsta asta să iau vreo decizie care să-mi salveze viața, dar tot o să vin cu ceva. Cu o exemplificare puerilă, dar o s-o spun, că alta n-am.
Până la vârsta de 16 ani nu mâncam salată de boeuf. Am gustat o singură dată când eram mic, nu mi-a plăcut, din secunda aia nu m-am mai atins vreodată de așa ceva. Cu toate astea, mama făcea frecvent, nu doar de Paști sau Crăciun, pentru că și ea și tata ar fi mâncat salată de boeuf la orice oră. De prisos să mai spun că nu mă atingeam de ea niciodată, indiferent cât insistau amândoi să mă convingă că e bună.
Până într-o zi, prieteni, mai precis până in ziua in care am venit de la școală rupt de foame, am intrat în casă și singurul lucru comestibil pe care l-am găsit era niște salată de boeuf.
Ai mei erau la muncă amândoi, în frigider bătea vântul.
Să nu mă luați cu „de ce nu ți-ai făcut repede altceva de mâncare”, că vă aflați într-o profundă eroare. Vorbim despre anul 1988, da? Unul dintre cei mai crunți ai „epocii de aur”, nu se mai găsea aproape nimic. Deci nu era ca acum, să deschizi frigiderul și să încropești repede ceva sau să dai o fugă până la megaimaju’ din colț.
Pe scurt, frigiderul era gol, în afară de pâine și de nenorocitul ăla de castron cu salată de boeuf nu mai aveam nimic care să poată fi mâncat rapid.
Ce credeți? Am ras mai bine de jumătate (și mama făcea în castron mare, d-ăla pe care îl folosești când ai musafiri) și din momentul ăla nu doar că n-am mai refuzat niciodată salata de boeuf, dar a devenit una dintre mâncărurile mele preferate.
Da, știu, v-am zis ca e un exemplu pueril, dar doar p-ăsta mi l-am adus aminte. Nu-i nimic, poate veniți voi cu situații mai complicate, unele despre care ați fi jurat că n-ar fi posibile până nu vi s-au întâmplat.
sursa foto: freepik.com
Filmul „Society of Snow” mi-a schimbat perspectiva asupra vietii. Si eu sunt foarte pretentioasa dar sunt convinsa ca in momentul in care nu ai de ales creierul te ajuta sa poti. 16 ani zici? Ia sa las eu frigiderul gol vreo 3 zile si sa plec de acasa…dar sa fie zilele de inventar de la magazinele din zona. Doar fructe as lasa prin casa, doar doar s-or apuca si ai mei sa manance (fimiu, ca el e cel care mananca doar banane si alea doar atunci cand trebuie sa faca nu stiu ce categorie la concurs-de lupte).
Comentariu beton!21
@Jeni: lasă băiatu’-n pace cu fructele lu’ pește. Carne-i trebuie lui, nu niște banane prăpădite, că nu-i pe „Insula Iubirii”. 😎
Comentariu beton!39
Pai carne mananca (doar piept de pui, fara pic de grasime) si niste amarat de orez.
@Jeni: foarte bine. Mai povestește-i și de-un cotlet de porc. Că ș-ăla-i fără grăsime. 😎
Comentariu beton!13
Fiica-mea nu mânca legume gătite sub nicio formă. Asta până a plecat la facultate. Acum mănâncă de toate. Nu îmi vine sã cred cônd o văd cu câtă poftă mănâncă fasole verde, gulii sau mai ales sparangbel.
E drept că unii oameni-s mai „ațoși” și d-aia trebuie prăjiți mai mult, da’ nu-i bai. Pot să-i mai învârt-n proțap încă 10 minute.
P.S. Cu mirodeniile potrivite, orice devine comestibil. 😎
Comentariu beton!46
@John, nea Nelu e ceva mai ațos. Nu știu cum un nemuritor ar fi învârtit la proțap doar 10 minute!:)))
Comentariu beton!17
Șefu’, ăia din Anzi n-aveau cu ce să facă focul. 🤷♂️
@MV: no, nu-i bai. Era mai mult de lucru cu tăiatu-n bucățele. „Bite size” cum ar zice americanu’.
Totuși in film îi arată ca fumează, deci focul nu era o problemă
@Lia, da, înseamnă că le plăcea lor mai mult carnea de om crudă și-au mințit.
Șefa, nu prea ai la ce să dai foc într-un avion. Foc are să ardă cu flacără, ca să poți să prăjești carne, nu mocnit, că nu făceau mici. C-așa era plin și de copaci în jur, de ce nu s-au apucat să-i taie, că sigur-sigur aveau niște foarfeci sau unghiere prin bagaje.
Bănene…
Mi-a povestit mama cum în timpul WW2, era mică, cam 12 anișori au părăsit satul natal și s-au refugiat la înălțime la niște sălașe căci venea rușii care „rădeau tot”.
Acolo, din lipsa mâncării au ajuns să macine coajă de copac, salcâm din care făceau o lipie/pită, o ceva. Atât de „bună” era și „comestibilă” încât toți aveau diaree. Dar nu aveau de ales. Altceva nu aveau de mâncare.
Comentariu beton!46
am mai scris și o să mai scriu: Thierry Wolton, Comunismul- o istorie mondială (or so)! deși sunt la mare, volumul 2 e cu mine! și cu atît mai mare discrepanța între gălăgia veselă de pe plajă și „urletele” sinistre din pagini; printre ele și milioane de cazuri de canibalism…
hai siktir atotștiutorilor!
Comentariu beton!51
@Harciogu, in Belgia, in timpul razboiului mancau faina pe papura pe care incercau sa o amestece cu inca alte chestii comestible pentru ca era mai greu de digerat.
Dacă Mao ținea niște ani ,,Epoca de Aur” a Tovarășului,e foarte posibil sa fi ajuns Poporul Român sa macine pietre și coji de copac în loc de grâu și mălai.
Ce fain alba,ce cozonaci,poate doar dacă aveai cunoștințe pe la Partid sau ceva depozit, dar și aia la niște prețuri exorbitante.
Cei care au prins Epoca din plin știu.Restul…E istorie,una care nu va ajunge în manualul școlar.
Comentariu beton!26
În funcție de context, în general pe mine mă sperie sau mă amuză oamenii plini de certitudini. „Sunt sigur că/ fac pariu că“. Mi se pare fie aroganță, fie ignoranță, fie provocarea sorții. Sigur, asta dacă nu vorbim de chestii gen cât fac 2+2.
În context, mi-am adus aminte de invitațiile de nuntă care încep cu “am fi jurat că nouă nu ni se va întâmpla…”. 😀
Comentariu beton!62
Ahahahahahahaaaa :)))))
Eeee, și acum vine întrebarea aia: cu cine ți-ai dori să trăiești pe o insulă pustie? Fără hrană, fără nimic, bineînțeles 😃
Comentariu beton!32
Cu duamna Șoșoacă…
E luată. Nicio șansă, e hrană multă…colesterol…:)))
@MV da’ tre să fii tu mai iute, altfel te înghite pe nemestecate. Și pe tine și insula…
Comentariu beton!60
Adecă, domnu vasilexu, tragi speranța că o vei mânca dumneta pe dumneaei???
Comentariu beton!27
Sunt mai iute de picior. 💪
@Irinoush, parc-o și văd pe proțapu’ lu’ John, învârtindu-se
Comentariu beton!18
Nush ce sa zic, dumneei a facut si balet, si patinaj, si inot, si calarie…pariu ca-i numa fibra şi te ia, daca te lasă glezna taman atunci…
Comentariu beton!73
:)))))))))))))))))))))))))))))))))
Și dacă, prin absurd, reușește ea să pescuiască vreo balenă, ceva, să aveți două zile de mâncare, din a treia zi începi să te mănânci singur numai să scapi de gura ei…
Comentariu beton!56
Pariu că madama revendică insula ca parte inalienabilă și indiscutabilă a României și se autoproclamă regină, trimițându-l pe supusul MV să caute mâncare sub amenințarea că va sfârși el însuși în proțap dacă nu-i aduce niscaiva balene, aripioare de rechin sau ceva plevușcă! 😀
Comentariu beton!21
băi, am încercat să mă abțin toată ziua, da’ îs la mare, mă’nțelegeți!? asta cu șoșo „pe proțapul lui John”… stîrnește nește imagini…
Comentariu beton!14
@Costică, la care mare, a noastră?
Cât o privește pe „Deana veața mea” întrebarea corectă trebuia să fie: dacă ai fi pe o insulă pustie cu Deana, ai fwte-o? Aici sună la fel ca subiectul articolului.
Nu, niciodată.
da, la marea noastră, da’ la ei, la bulgari adicătătă;
nu, duoamne ferește, nu; mare respekt pentru fostul domn!
Oooof, pentru mine e mult de povestit,și n-aș vrea să mă vait pe aici.In materie de mâncare,n-am ajuns să zic că am dus-o rău de când m-am așezat la casa mea,din contră,am renunțat la o haină in plus pentru o mâncare mișto în oraș, la evenimente de-astea cu tarabe.
Evenimente care n-aș fi crezut că o să se întâmple am avut cât pentru două vieți, așa că…hai să fim veseli , că trăim doar una .
Comentariu beton!15
O chestie pe care n-o mănânc este sushi. Numai când simt mirosul și am senzația de a vomita. Sper să nu fiu pusa vreodată în situația de a fi nevoită să mănânc așa ceva.
Căci înțelepciunea populară zice „niciodată să nu spui niciodată”.
Comentariu beton!17
Imi amintesc de bunicul meu care ne povestea de lipsa de mancare in razboi. Era pe front la Stalingrad. La un moment dat au gasit un cal mort inghetat. Au ciopartit calul, l-au fript si l-au mancat. Ne-a zis ca nu a mancat in viata lui carne asa de buna.
P. S. Oamenii ar trebui sa invete si sa citeasca despre ororile progromului. Oamenii ajunsesera sa se manance intre ei. Batranii se sacrifiau ca cei tineri sa aiba ce mancau. Cand murea cineva nici nu il mai ingropau. Il taiau si il mancau. Astea sunt pivesti adevarate din Ucraina si Moldava din timpul progromului.
Comentariu beton!67
In timpul progromului sau holodomorului?
Amandoua
Slava cerului, nu am fost pusa intr-o situatie limita care sa implice mancarea.
Dar am citit o carte despre blocada Stalingradului si m-a impresionat teribil o mama care si-a „hranit” cateva zile bebelusul cu sangele ei, ca de alaptat nu putea fi vorba la starea de malnutritie la care ajunsese. Se taia pe mana si punea rana la gura bebelusului. Care nu a supravietuit, btw.
Sau cum aceeasi mama a considerat un noroc divin ca inainte de a-si parasi casa, care nu fusese inca bombardata, nu reusise sa faca curatenie in bucatarie. Nu era cazul de alimente, nici nu erau, nici nu ramasese nimic dupa ce fusese pradat totul. Dar a gasit stropii intariti de grasime de pe peretele vopsit de langa sursa de foc.
E o descriere in carte despre cum radea cu unghiile cei cativa stropi întăriți ca sa-i „manance” si simtea ca prinde viata.
Iar bunica mea, ramasa vaduva cu 3 copii in timpul razboiului, mi-a povestit cum murea lumea pe capete, cu burtile umflate de la toate balariile pe care le fierbeau ca sa le manance. Unele erau comestibile, multe erau daunatoare sau chiar otravitoare, dar nu aveau de ales.
Ei au supravietuit datorita unei capre, pe care strabunicul o pazea cu pusca.
Cu toate ca vremurile sunt destul de incerte, sper din tot sufletul sa nu aflam despre astfel de grozavii decat din carti.
Comentariu beton!82
Eu am citit in cartea Zuleiha deschide ochii, cum o mama si-a hranit bebelusul nou nascut cu sangele din degetele ei, pentru ca nu mai avea lapte deloc. Avusese ghinionul sa nasca in trenul care ii ducea in Siberia. Culmea, copilul a supravietuit, si chiar a emigrat in Franta. Ce tare m-a marcat aceasta carte!
Comentariu beton!20
@Leea, să citești și „Trenul spre Samarkand” de aceeași autoare. Ți se zbârlește pielea pe tine…
E plina istoria de povesti in ambele sensuri, si de oameni cu instinct de supravietuire foarte puternic care au facut chestii incredibile ca sa supravietuiasca, dar pe de alta parte si de oameni care au crezut asa de tare in unele idei (citeodata morale) si care au fost dispusi sa moara pentru ele. Nu ai de unde sa sti pina nu esti in situatia aia extrema, de abia atunci o sa sti.
Pentru ca ma simt invitat la experiente personale oarecum asemanatoare cu salata de boeuf. Pina pe la 13 ani sa nu aud de fete, filmele cu pupaturi de la tv mi se pareau plictiseala maxima si scirbosia totala. Asta pina intr-o zi, cam pe la 13 ani cind am avut o erectie si n-am stiut ce sa fac cu ea. Ei, de atunci prieteni mi-am schimbat radical parerea, si cu orice ocazie…
Comentariu beton!36
Soțul meu e pe supraviețuire, frate!
Ai sa manânci si şobolani, face la mine, cand mai strâmb din nas la cate ceva. Pân la şobolani, insă, dumnealui e cel care umple frigiderul, la modul propriu, cu toate soiurile de vietitoare comestibile, de mi se-ntoarce stomacul pe dos când le pregatesc…
Lasând gluma la o parte, nu pot decât să mă rog să nu ajung in astfel de situații-limită!
Nu mi-am văzut niciodata propria ființă ca fiind de vreo mare importanță pentru univers, da dracu ṣtie ce ne zace in străfundurile creierilor??
Comentariu beton!20
Mda, eu nu am văzut filmul. Am citit doar cartea!
Articolul tău mi-a amintit o întâmplare tot de la locul exilului meu la Oraviţa (eu spuneam Otraviţa).
Pentru cei care nu ştiu prea multe din acei ani cumpliţi, în 1982 tocmai s-au introdus cartelele de alimente. Ca să primesc cartelă, ar fi trebuit să am buletin de Oraviţa. Nu am vrut să-mi fac. În magazine nu găseai mai nimic. Într-o minunată zi „s-a băgat” ficat proaspat de porc, care îmi provoacă silă maximă…chiar şi acum. Mi-era foame! Am cumpărat juma de chil. Am ajuns cu el acasă. L-am pus pe un tocător. Pe atunci nu ştiam să gătesc decît cafea, dar am presupus că trebuia tăiat! Am încercat să pun mâna pe el, mi s-a făcut greaţă. Dar îmi era foame! L-am tăiat, aşa crud, cu cuţitul şi furculiţa, am pus nişte ceapă într-o cratiţă, bucăţile de ficat şi a iesit o mâncare cu un aspect înfiorător de urât….pe care am mâncat-o şi care mi s-a părut foarte gustoasă.
Comentariu beton!48
Haha, da, îmi amintesc că în adolescență eram tare amarata și am plecat cu 2 prietene sa muncim pe litoral ca ospătare, rupte-n coor. Toate bune și frumoase, ne-au cazat, oameni de treabă. Numai că primii bani i-am făcut cam după 3 săptămâni, restaurantul nu era încă deschis, trebuia să facem curat, să pregătim totul înainte. Până atunci adunam chiștocuri de țigară pe care le împărțeam la 3, mâncam cam orice fără fițe, îmi amintesc că era o tanti care gătea pentru personal, chefii adevărați nu veniseră inca…ne dădea la masa de prânz o musaca de îți spărgeai dinții în cartofi, putina carne și un sos de roșii acru aruncat peste, cașcaval nici urmă ….mie nu îmi plăcea deloc, dar chiar deloc dar o mâncam cu așa o pofta de ziceai că mananc vreo delicatesa.
Mda, nu mai zic, când eram mică am trăit cu mama vitrega a Cenușăresei, aka matusi-mea, aici mama se recăsătorise, uitase de mine, bunicul minunat care mă crescuse până atunci murise, eu am rămas în grija vrăjitoarei…ea gătea separat pt copiii și soțul ei, mie îmi dădea ce rămânea sau mâncam pâine cu pâine….amintiri, ce sa faci!
Comentariu beton!47
😭🤗
🥲😭
Nu îmi amintesc exact unde am citit chestia cu motanul cred că într-un articol despre Ukraina după război!!!
Cei mai mulți dintre noi sunt niște alintați cu convingeri ferme. “Eu niciodată” se duce de râpă cu prima ocazie când viața ne pune în situația de a alege între supraviețuire și convingeri.
Comentariu beton!34
Eu ce sa zic? Zic ca habar nu am avut pana acum ca blogul lui Mihai e plin de canibali! O sa am grija sa nu pier pe aici si sa fiu facuta ciorba, tocanita si friptura! 😅
Comentariu beton!41
Pe mine viata m-a invatat ca ce as putea sau nu sa fac e valabil doar la modul trecut adica „asa ceva nu am facut, inca”. Viata ne aduce in situatii neprevazute cand ajungi sa faci ce nici cu gandul nu ai gandit!
Comentariu beton!30
Socrul meu, nascut in 1923, ajuns profesor universitar, doctor, etc. a terminat facultatea ca sef de promotie si a ramas sa predea in facultate, a ajuns sef de catedra fara sa fie membru de partid.
Era de loc din Gorj, Albeni, unde si acum e saracie. Si-l intrebam, cum de a invatat atat ? Si mi-a zis ca atunci cand era copil se ducea cu vacile la pascut si de foame, pentru ca nu avea ce sa manance, manca iarba, ca vacile. Si a invatat ca sa scape de saracie, imi zicea.
Comentariu beton!44
Mie mi-a rămas în minte chestia cu mama și copilul ce au supraviețuit într-un subsol datorită motanului care vâna șobolani și îi aducea stăpânei, totul e posibil când ești într-o situație limită!!!!
Comentariu beton!23
Valentin, unde ai citit asta?
Chiar, unde?
Me suena.
Adică am văzut ceva documentar, poate despre pisici. Familia proteja pisicile pentru că, animale de pradă cum sunt, vânau. Cred că păstrau firimituri ca să atragă păsările și când le vânau pisicile, le luau și le găteau.
Oricum, nevoia te învață orice.
Exista o carte scrisa de Manuel Moros Pena „Istoria canibalismului” care are o secțiune amplă dedicată canibalismului „de nevoie”. Chestiile astea se întâmplă de cand lumea, s-a întâmplat și în lagărele naziste, în timpul WW2 in Ucraina și in Rusia, etc. Mna we are nothing but mammals.
Chiar recomand cartea e interesanta și se citește lejer.
Comentariu beton!12
Să le spună cineva ăstora că muritul de foame e cumplit de dureros. Fizic, e tortură, simți că îți iau foc mațele, iar psihic ai vedenii cu mâncare.
Comentariu beton!19
Am învățat pe pielea mea că orice crezi că ai fi dispus să faci sau să nu faci într-o ipotetică situație se schimbă radical atunci când ajungi efectiv în acea situație. Cu atât mai mult în situații de viață și de moarte. Convingerea că „eu nu aș face niciodată x” vine fie dintr-o duioasă naivitate, fie dintr-o crasă prostie.
Comentariu beton!28
E o treapta mai jos decat ce ai descris tu in postare – adica ceva mai jos decat sa iti mananci un semen mort.
In foametea din Ucraina si din Moldova de secolul trecut (situatii de foamete induse si impuse de rusia – da hai sa nu o dam in politica) au fost documentate cazuri de oameni ce au omorat alti oameni pentru ai manca, de obicei adulti omorau copii, uneori chiar nou nascuti pentru ai manca.
Cand spun ca au fost documentate inseamna ca au fost rapoarte facute de politie sau de diverse servicii ce descriau situatiile intalnite.
Foametea prelungita se pare ca duce oamenii in pragul nebuniei.
Comentariu beton!24
„Niciodata sa nu spui niciodata” !
Nu stiu daca as putea fi canibal,sper sa nu fiu nevoita . Pe vremea lipsurilor crunte ale anilor 85-90,stiu ca daca „apucam” ceva mai bun de mancare ,lasam pentru copil ! Noi traiam si cu putin si prost. Nu se poate compara,din fericire,cum ne crestem acum nepotii. Nu stiu de ce am o mare teama pentru ce va sa vina…Situatia globala cu razboaie,secete,emigrare…si altele,nu suna bine ! Pentru mine personal ,cei cativa ani pe care-i mai am de trait,nu ma mai afecteaza,dar las in urma fiinte dragi pe care simt ca nu le pot ajuta. Asta ma doare cel mai mult ! Nu putem decat sa speram…
Comentariu beton!29
E atât de ușor să spui „eu nu, niciodată”. Bunica povestea cum în timpul ocupării satului lor, în Banat, de armată sovietică „eliberatoare” a apucat să se ascundă cu mama, 10 ani și copilul mic, 4ani în pivnița de sub grajd, unde țineau de obicei murături. Și auzeau cum soldații ruși spărgeau geamurile și târau mobilierul din casă pentru a face foc. Apoi a auzit cum au bătut și violat vecina văduva și pe fiica ei adolescentă. A avut ani de zile coșmaruri. Când vărul meu a spus „Eu aș fi ieșit să le ajut cu orice risc” bunica nu a răspuns , probabil își amintea cum acoperea cu palma gura tatălui acelui văr, să nu țipe. Nu este despre mâncare ce-am scris dar este cu niciodată nu..
Comentariu beton!53
Pentru cei cu convingeri ferme că „eu, niciodată” recomand serialul „Cei 100”, de pe Netflix. Dincolo de câteva aberații pe care le conține, și de genul in sine, care poate nu e pe gustul tuturor, cel puțin la ideea cu niciodată răspunde destul de bine.
Eu nu am avut asemenea experiențe la limită (adică, mă rog, era să dau coltul de vreo 2-3 ori în viața asta, dar nu pot spune că a fost nevoie sa fac vreo nefăcută ca să scap, pur și simplu am avut noroc), dar nu mă amăgesc cu ideea că „nu as face niciodată” una sau alta. Sunt destul de sigur că aș face cam orice ca să supraviețuiesc. Poate cu scârbă, poate cu greață, poate cu mustrări de conștiință, dar as face.
Comentariu beton!17
Am văzut filmul. A fost dur. Nu aș mânca niciodată carne de om? Asta era concluzia în comentariu? Cineva mai sus amintea de expresia niciodată să nu spui niciodată. Eu am o vorbă. Numai când trăiești o experiență o înțelegi. Eu mă întrebam de ce mi-e cel mai scârbă. De viermi. Într-o situație de viață și de moarte, le-aș face felul și aș supraviețui.
Exemplul tău nu e deloc pueril, ba chiar e cel mai potrivit în context. Tot foamea și lipsurile te-au dus în situația aia.
Pe partea de „niciodată nu aș putea”, oamenii în confort pur și simplu nu știu de ce sunt capabili într-o situație de supraviețuire.
Nu poți să îți dai seama ce putere și energie de pedalat poți să ai, să te facă să îți depășești toate recordurile de viteză, până nu ai în spatele tău un cățel cât bicicleta, care vrea să îți țină companie…
Comentariu beton!32
Bunicul a fost unul dintre supraviețuitorii de pe frontul rusesc. A spus că a mâncat cal, șobolan, vulpe, dar a nu a recunoscut clar că și om, deși ne povestea cum stivuiau cadavrele înghețate… Evita subiectul, schimba vorba, „o dădea pe după șură”, dar Stalingradul nu a fost un dans de plăcere, deci pot doar specula și bănui că a mâncat și el, nu doar camarazii săi…
Comentariu beton!24
Tu ai continuat sa mananci salata de boeuf … „supravietuitorii” au renuntat totusi la canibalism dupa 🙂
M-am întrebat întotdeauna dacă, într-o situație extremă, mi-aș mânca cele două pisici și cățelul. Cred totuși că până m-aș convinge că trebuie, mi i-ar mânca alții. La fel și cu oamenii…
Comentariu beton!11
Într-o carte, nu îmi aduc aminte acum titlul, dar sigur e vorba de cel de-al doilea Război mondial este un fragment în care cineva povestește că niște cunoscuți/prieteni le-au lăsat câinele la ușă. Stăpânii nu putusera să o facă, dar l-au dat altora să nu moară de foame..
Nu mi-ai aprobat vreo două comentarii, nu am mâncat niciodată un blogher A-lister, deci da.
Comentariu beton!20
Păi bloggerii sunt uameni?
Never say never! Când ajungi în situații limită nu mai este valabilă teoria..
Ca exemplu nu îmi vine în minte decât unul relativ benign: în anii ’80 părinții mei au primit un salam din carne neidentificată și în lipsă de alte proteine au mâncat din el o lună. Ce termen de expirare? Nu exista așa ceva..
Ce nu stii, nu se pune!
Câți căței s-or fi mancat pe post de miel de Paste?
Never say never…
Exemplul meu e un pic invers. Ani de zile nu am putut mânca paste (spaghete, macaroane ș.a.), mirosul de paste fierte îmi făcea greață. Asta pentru că, vreme de câteva luni, fiind cu mama în spital, vai de capul nostru (al meu, al soră-mii și, evident, al ei), nu am avut altceva decât paste. Banii se duceau pe medicamente și pe câte ceva mai nutritiv pentru ea. Așa că am băgat paste fierte cu sare și câțiva stropi de ulei, de-am crezut că în vecii vecilor nu mă voi mai atinge de ele.
Trecut-au anii, mama s-a dus de mai bine de două decenii (apropo, Mihai, dorul ăla de care vorbeau tu nu trece cu nimic, se estompează nițel, rămân o parte din amintiri, și alea nițel blurry, și, uneori, câteva măsuri dintr-o melodie sau vreun miros aparte rup zăgazul lacrimilor), noi am crescut, suntem la casele noastre, iar pastele cu sos au ajuns, culmea, comfort food.
Comentariu beton!21
Nu-mi place exemplul cu salata beof.Lasa impresia ca dupa ce mananci om,o sa devii fan…!
Nici mie nu-mi place că nu lași pauză după semnele de punctuație. Lasă impresia că ești analfabet. 🤷♂️
@MV: 🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Comentariu beton!11
Ce pot sa zic e tot o exemplificare puerilă … Am avut în armata un puștan, fiu de dentist, da’ unu de ăla carua-i merge bine. Săptămânal aducea ficiorasului câte o papornița de mâncare – numa’ muchiuleti, salamior de ăla scump, etc. O dată n-a dat la nimeni măcar să miroase dapă-i să și împartă ceva din haleala aia. Noi ăștialalți,eram adaptați pe mâncarea cazonă cu topul ei … Ghiveci, varza a la Cluj, și macaroane. Soldățelul in chestiune nici nu mergea la masa, el nu putea manca scârboșeniile alea . Asta până a plecat tat-su la un congres și i-a adus mâncare pt două săptămâni. In noaptea aia au făcut băieții bairam, i-au desfăcut frumos valiza cu mâncare, au golit tot și au inchis-o la loc. Tragedie dimineață… A venit ăla la mine ,,dom serjent mi-o furat ăștia toată mâncarea..Care mâncare mă? Care a adus-o tata… zici tu, eu nu știu nimic să fi avut tu atâta mâncare că nu zici nimic niciodată. Măi oameni buni, a doua zi la masa a cerut a treia porție de varza… Cred că nevoia și foamea bat întotdeauna mofturile și intelectul și orice fel granițe existente ..
Comentariu beton!16
„Eu niciodată…” se aplică atunci când stai cu platoul de aripioare/mici și alte lighioane prăjite și cu stacana de bere în față, la TV, la un meci, râgâind satisfăcut…
În anii 80 stăteam eu, frate-meu și mama câte 5-6 (da! 5-6) ore la coadă la carne, la -10/-15 grade, pentru a cumpăra câte 200 grame de carne de porc, cu BULETINUL, din care trebuia să facă mama și ciorbă și fripturică… Ajungeam bocnă acasă și ce baie fierbinte să faci când nici apă rece nu era?
Nu pot să mă pronunț referitor la situații de genul celei din film, dar cred că instinctul de supraviețuire este unul foarte puternic și oamenii sunt în stare de lucruri horror atunci când ajung la foame. Gândiți-vă că, fără a pune în discuție situațiile limită, omul a inventat cele mai oribile torturi pe care le-a pus în practică în Evul Mediu… pe alți oameni. Așa că, în cazul în care le-ar ajunge cuțitul la os, nu cred că unii s-ar da în lături de la a devora orice, inclusiv carne de om.
Am totuși o dilemă: dacă cel decedat este din familie (mamă, tată, frate, soră…), nu știu, sincer, cum aș proceda…
Alt exemplu pueril: cand a fost fata diagnosticata cu diabet anul trecut, pana ne-am intors acasa de a trecut pe senzor (incat sa ii vad valorile glicemice din 5 in 5 minute), din spital ne-au pus pe un plan de mancare/trait spartan (pe ideea ca intre verificarile de glicemie (din deget, cu glucometru), nu stii ce se intampla. Si asa ca incerci sa controlezi dintr-un regim alimentar draconic si (mai ales) un regim de citiri absolut nebun.
Planul de bataie era: 7:00 dimineata (glicemie, injectie insulina, mancare), 9:00 citire + snack, 13:00 citire + insulina + mancare, 15:00 citire + mancare, 19:00 cititire + insulina + mancare, 21:00 citire + mancare. Cel mai fain este ca aveam citire la 12 noaptea si la 3 dimineata. Aia din urma super importanta, ca pe la ora aia corpul ori baga pacientul in glicemie mare (care nu e ideala, dar asta e), sau in hipoglicemie (care cu putin noroc poate duce la coma sau chiar deces).
Am avut timp de o luna destule nopti cand abia ma trezeam cu alarma la 12 si la 3 (eram cica si intr-un simulacru de vacanta, singura undeva la munte in Italia cu fata) si ma ridicam din pat ingrozita ca, daca uit o data, poate o gasesc dimineata … nu spun cum, ca nu pot termina fraza.
Toti cei carora le-am povestit distractia asta au spus in cor „eu nu as fi fost in stare”: sa fac4 injectii copilului, sa vad 31 pe glucometru si sa nu fac infarct, sa traiesc in programul asta idiot, sa nu plang o saptamana dupa un asemenea diagnostic etc.
Poti. Poti absolut orice ca e vorba de copilul tau. Poti absolut orice intr-o situatie limita, ca si cea din articol. Pentru ca intra creierul intr-un fel de „transa” care iti da o claritate socanta. Si asa este normal, pentru ca instinctul de supravietuire este atat de puternic.
Comentariu beton!32
Nu este deloc un exemplu pueril.
Este o situație limită de care mulți s-ar speria și nu i-ar face față, darămite să o trăiască zi de zi, noapte de noapte.
Nu o trăiești o dată și apoi răsufli ușurat că ai scăpat, te confrunți cu ea permanent, there is no way out!
Pentru mine, oamenii ca tine sunt eroi și exemple de urmat (nu am vrut să zic idoli).
Comentariu beton!11
@Viking, multumesc pentru cuvintele frumoase. Nu sunt eroina. Ideea este ca intri pe pilot automat.
Glicemii mari – te internezi cu copilul. 608 la internare (de 5 ori maximul unui om sanatos). Mirarea tuturor: cum de nu e in coma? Copilul are 9 ani, a venit in vacanta. Se trezeste cu 2 branule infipte, rastignita pe pat. Nu poti sa te arati socat, ca nu e tampit copilul. Nu plangi, pentru ca stie ca mama plange doar cand moare careva (m-a vazut de 3 ori in viata ei cred). Ce naiba ar crede?
II este foame 3-4 zile la rand, pentru ca rahatul asta de boala, cand coboara glicemia, cere mancare. Si nu are voie inca prea multa, pentru ca se incearca o scadere treptata (daca mergi din 600 in 120, omori copilul). Faci foame alaturi de copil, ca nu poti manca in fata lui. Traiesti zilele alea cu capucino la plic (uraste orice miroase a cafea, deci nu ii faci pofta).
Ceri sa ii faci injectii de a doua zi, pentru ca TU ii vei face 4 injectii pe zi cel putin inca vreo cativa ani, pana creste destul. Din fericire afli ca exista pompe de insulina (din care una extrem de misto, ca un mouse micut, fara tuburi) si ii promiti copilului ca, desi nu pot lua mizeria asta de boala (si este condamnata pe viata la ea), vei face tot ce poti sa aiba parte de ce e mai bun si mai nou.
Citesti internetul de 3 ori si faci tot posibilul sa inveti cat mai multe, sa ii fie cat mai bine. Sa nu iti omori copilul ca esti prea obosit sau ca i-ai dat prea multa insulina.
Esti mereu vesela si tonica, incerci sa gasesti avantaje (NU EXISTA NICIUNUL, i-am spus pur si simplu ca are o superputere, ca poate duce injectii de care altora le e frica).
Am „clacat” prima si ultima data, la 3 luni de la diagnostic, cand eram deja acasa. Reusisem sa ii facem rost de pompa aia minune (Omnipod 5) si am luat primele 5 pod-uri de la CVS. Am plans in masina 5 minute, singura, ca am reusit sa imi tin promisiunea. Si ca ar putea avea o viata cat de cat normala.
In situatii din astea speciale, nu mai ai timp sa gandesti nimic. Actionezi pur si simplu. Daca ai copil, si parintii de copii cu boli mult mai serioase stiu chiar mai bine decat mine, nici nu mai ai indoieli sau retineri. Ti se deschide ca un fel de tunel, vezi totul al naibii de clar si mergi inainte.
Nu e curaj si nici eroism (desi imi pica bine comentariul ;)). E „fight or flight” si in 99% din cazuri alegi sa lupti (sau alege corpul sa lupte)
Comentariu beton!27
Ba chiar esti eroina. Jos palaria pentru tine. Stiu ca nu te pot ajuta cu nimic practic, dar un gand bun iti trimit.
Acest absolutism imi provoaca zambete de fiecare data pentru ca face parte din categoria de semne ca omul nu e prea educat. Si sa nu uitam de surata lui „Eu, niciodata!”, „In locul tau”.
Cum de la comentariul meu a pornit ideea articolului de față, vă pot contrazice pe cei care credeți că vorbesc din perspectiva celui care nu și-a testat limitele, stă cu farfuria plină și emite idei moralizatoare.
Afirmația mea cum că nu aș mânca carne de om nu vine din precepte morale, ci din constatarea că nu țin cu orice preț să trăiesc. Știu că foamea te înnebunește, că devii capabil să faci ce nu ai fi crezut că poți face. Știu și că pentru mine sinuciderea este o idee viabilă. Nu sunt dispusă să fac orice ca să trăiesc, pur și simplu. Gândidu-mă la acel film, eu știu că aș fi fost printre cei care nu au supraviețuit nici până la momentul când au fost nevoiți să mănânce carnea celor decedați. Pentru că nu mi-aș fi dorit suficient. Dorința de a trăi face diferența între viață și moarte în ultimă instanță.
Mă refer la viața mea, nu a copilului meu. Dacă ar trebui să-l salvez pe el aș mânca și carne de om, fără îndoială.
Chiar nimeni nu a luat în calcul varianta mea? Nu ați cunoscut pe nimeni ca mine? Înseamnă că sunteți toți niște supraviețuitori, iar eu o anomalie a naturii. Se mai întâmplă.
Comentariu beton!18
Free meal.
Alis, iartă-mă că mă bag în ”ciorba” ta, dar mi-a atras atenția afirmația „nu țin cu orice preț să trăiesc” și, poate mai mult decât ea, faptul că e o „constatare”.
Cred că e nevoie de psiholog, poate chiar de psihiatru (suport medicamentos). Nu e pic de ironie în sfatul meu, doar îngrijorare și mâhnire. Îți vorbesc din proprie experiență, nu din auzite/citite/bănuite.
Prefer sa scriu anonim, desi am comentat doar de vreo 2-3 ori pe aici, dar ma simt mai confortabil asa. Ba da, Alis, cunosc pe cineva ca tine, pe mine. Sunt la fel si eu, uneori lupt crancen cu mine sa-mi alung din ganduri planurile perfecte de sinucidere. Sunt rationala, si-mi dau seama ca e o idiotenie, dar efectiv mintea o vede ca pe o solutie salvatoare.
Deci inteleg perfect la ce te referi.
pe toti stimabilii care il au pe „eu, niciodata” in brate, i-as intreba o singura chestie: te-ai baga, vreodata, intr-o groapa plina cu cacat?
Cine zice că nu, încă nu a văzut Lista lui Schindler.
Oricat de mult ne-ar placea sa credem ca ne cunoastem bine, niciodata nu ne cunoastem suficient incat sa stim cu siguranta cum am proceda intr-o situatie limita.
Eu, cel putin, recunosc – nu ma cunosc suficient…
Si mai spun ” fereasca Dumnezeu ” sa fim nevoiti sa ne cunoastem intr-o asemenea situatie !
Caci sub tortura, sub spectrul mortii, sub durere fizica si psihica, ori adus la limita nebuniei sau disperarii, faci ceea ce era de negandit inainte.
Sau, intotdeauna ( sau aproape intotdeauna ) exista varianta alegerii sinuciderii.
Unii au facut-o…
Nu vreau sa mai spun multe pe tema.
Doar un lucru.
Am avut pe cineva cunoscut… cunoscut, nu spun mai mult – care ” a facut ” Pitestiul.
Nu stiu daca stiti cu totii ce a insemnat asta, dar pentru cine nu stie, se poate afla.
A fost – probabil – cel mai diabolic experiment de decimare a sufletului omenesc. Si a trupului, bineinteles.
Ei bine, persoana respectiva ( care azi nu mai e printre noi ), a fost tacut mereu, dupa ce a iesit de acolo. Cu foarte mare greutate ii puteai smulge vreo confesiune, vreo povestire…
Insa odata, dupa mai multe pahare, a scapat niste vorbe – a povestit in mica masura prin ce a trecut, prin schingiuiri repetate, prin tortura si infometare, prin renuntarea mentala impusa la propria familie, prin blasfemie a tot ce e mai sfant, prin umilinte de neimaginat si de nedescris…
Si a mai povestit cum dupa zile in sir de infometare si munca grea, detinutii de acolo au fost obligati sa defecheze in gamela proprie.
Iar apoi, in urma unui ritual blasfemiator, prin care in Vinerea Neagra de dinaintea Pastelui, s-a „construit” o „cruce” din fecale, care simboliza rastignirea si pe care au fost nevoiti fiecare sa o scuipe, sa se lepede de Dumnezeu, sa isi injure si sa-si blesteme familiile, copiii, sotiile, parintii, sa defileze cu acea „cruce” de cacat, proferand injuraturi si spurcaciuni la adresa religiei si familiilor lor.
La sfarsit a fost obligat fiecare detinut, sa isi manance propria gamela plina.
Cei care nu suportau sau vomitau, erau batuti si torturati pana la incostienta ( un coleg detinut a intrat in coma ), altul a incercat sa se sinucida, aruncandu-se cu capul intr-un cuptor incins, dar a scapat cu viata, a fost reanimat la infirmerie doar pentru a fi torturat ulterior si acela pana la lesin.
Cativa au murit.
Personajul despre care va spun, a mancat toata gamela plina de propriu-i rahat.
Si… a supravietuit ororilor.
Ciuntit, schilodit sufleteste, cu spiritul amputat, insa fizic a supravietuit…
Comentariu beton!17
De cand am stiut de cazul din Anzi, am zis clar ca sigur as fi mancat – si nu ca nu m-ar sensibiliza, ci pentru ca stiu clar ca instinctul de supravietuire va fi mai puternic decat orice concept moral pe care il aclam eu cu mancarea la un card distanta.
Eu sunt genul care a mințit că i au venit vânturile după operație că să primească mâncare, că la 12h deja leșinam de foame și era să cad în baie la salon. Mă durea fix in …că fac complicații la mate vs Io daca nu mâncăm ceva înnebuneam. Alta data tot internat după un accident de mașină, l am rugat pe un amic sa vina cu jumă de pui rotisat că nu mă saturam cu meniul de spital. Și deși aveam câteva fracturi in 2 zile m am externat că nu suportam regimul de spital și patul cu gaura in mijloc.
Deci eu fac urat când îmi e foame. Nus ce as face Intr o situație limită.
Situațiile limită vor duce cu siguranță la acțiuni ce erau de neimaginat anterior.
Văzut filmul, cutremurător.
Când eram în clasa a VII a, am citit o carte care m-a marcat pe viață. Se numește Cetatea blestemată, autor John Carling, în care e vorba despre asediul Ierusalimului de către armata romană în anul 70, în timpul împăratului Vespasian. Și este acolo descris, mai degrabă sugerat, dar extrem de clar, un episod în care o mamă, înnebunită de foame, își omoară și își mănâncă copilul. Cutremurător.
Cât despre articol, nu pot să spun că eu nu aș face niciodată așa ceva. Pot să spun doar că îmi place să cred despre mine că nu aș face niciodată așa ceva.
Dar dacă aș face sau nu, nu știu, și sper din suflet să nu aflu niciodată răspunsul la această întrebare.
Însă cred că există oameni care nu ar face așa ceva niciodată. Adică vreau să spun că există oameni care preferă să moară decât să facă ceva care vine în contradicție cu crezul, conștiința, convingerile lor, etc. Iar exemplul care îmi vine în minte este al domnului Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, care a refuzat să renunțe la credința ortodoxă, deși asta l-a costat viața și mai ales viața celor patru copii și a ginerelui său.
Cred că să faci ce au făcut supraviețuitorii din avionul care s-a prăbușit în Anzi este mai puțin înfricoșător decât să îți vezi copiii murind în fața ta. Sau așa mi se pare mie, poate greșesc, nu știu.
E plină istoria de oameni care nu au vrut să își salveze viața și au acceptat să moară în feluri cumplite, doar ca să nu renunțe la idealurile lor.
Cred că fiecare dintre noi am folosit expresii de genul: nu am mâncat nimic azi, mor de foame sau: am crezut că mor, așa de tare m-am enervat, etc. Însă sunt expresii folosite în sens figurat, nu în sens real.
Am avut o situație în familie în care am simțit panică în cea mai pură și mai sinistră formă, când am aflat că avionul fratelui meu s-a prăbușit. Eram la birou și efectiv am urlat. Nu am îndrăznit niciodată să îl întreb ce a simțit în secunda dinainte de a executa manevra de catapultare. Dacă s-a gândit că moare, dacă a conștientizat ceva, dacă i-a fost frică… Alți colegi de-ai lui, în alte împrejurări, nu au mai apucat să facă nimic… Când am mers apoi la spital să-l văd țin minte că i-am zis: de acum înainte o să-ți spun James Bond, ai sărit din avion. A râs și atunci am știut că o să fie bine.
Cred că nu știi niciodată cu adevărat cum vei reacționa într-o situație limită, până când nu ești într-o astfel de situație.
De curând am citit despre un explorator australian , care după mai multe zile fără apă și mâncare, a prins un pui de cangur , pe care l-a devorat cu totul , in viu. Cu păr si intestine
Eu aș mânca carne de om, într-o situație limită, dar aproape sigur, n-aș omori un animal.
Never say never, asta e clar, dar acum de pe canapea nu pot să zic decât ca aș mânca pietre și parâme decât să omor un animal. 😭
Ce e naspa e ca au trebuit sa-i mance cruzi. Macar daca ai ceva vegeta si o oala, mai faci o supa, ceva. 😀
Pana acum 20000 de ani canibalismul era norma. Cei de atunci ar fi fost chiar mirati sa lasam carne sa se strice asa aiurea.
Supravietuire cu orice pret ? Categoric, nu. Daca nu tragem linia la canibalism, unde o putem trage ? Si ce facem cand se termina carnea celor morti deja ? Ne gandim cum sa-i luam gâtul celui de lânga noi ca sa mai prindem o zi ? In nici un caz. Prefer sa crăp cu o oarecare demnitate, decât sa fac orice ca sa supravietuiesc si sa am cosmaruri tot restul vietii.
E un film cutremurător, sunt sigură că cei care își dau acum ochii peste cap nici n-ar fi așteptat să se răcească cadavrele ca să se ghiftuiască.
In decembrie 89, eram la București, in armată. După ce lucrurile s-au calmat, imediat după 1 ianuarie 90, am fost duși la IML. Urma să-i trimitem acasă pe militarii măcelăriți la Otopeni. La IML am dat peste zeci de cadavre asezate unul lângă altul. Ne tremurau mâinile de abia reușeam să aprindem o țigară de la alta. Luam cadavrul, îl dezbrăcam, îl spălam, il îmbrăcăm cu o uniformă nouă, îl puneam într-un sicriu și-l duceam la un camion. După două ore, faceam curse pe coridoare cu acele targi/mese mobile cu care îi transportam. La un moment dat, a apărut o bătrânică ce împărțea pomană. Avea și ștrudele cu germeni de grâu ( preferatele mele atunci). Mi-am scos mănușile si am mâncat înconjurat de cadavre, fără absolut nicio problemă. De atunci, nu mai spun/gândesc: eu nu voi face asta niciodată.
Era anul 1985, eu eram proaspat orfan de tata, orfan care renuntase la treapta a doua la liceu silvic (visam sa ajung padurar) si incercam sa intru la profesionala (unde aveam bursa si uniforma gratuit). Inainte de examenul de admitere trebuia sa facem o luna practica la un service auto, sa invatam cum se indreapta tabla pe Dacii. Intr-una din zile, in care nu aveam nimic de mincare la mine, dupa ce bagasem doua tigari Carpati fara in loc de masa, muncitorul la care eram repartizat m-a pus sa string resturile de la masa, coji de piine, citeva felii de salam si cojile de la cele mincate. Le-am luat cu tot cu ziar, m-am dus in spatele containerului de gunoi unde am mincat cojile de paine si resturile de salam, sa potolesc cit de cit foamea pe care o simteam. Copii mei nu maninca piftie si nici toba, ca e scirboasa. De fiecare data le spun acelasi lucru : Voi nu stiti ce e foamea, bai, ca daca ati sti…