Mă uit pe youtube la un clip cu doi cocalari care au mulți bani, multe femei și multă valoare. Evident, dușmanii le poartă pică și alte din astea.

Nu știu de ce mă uit, nu știu nici măcar de ce mi-a recomandat youtube-ul așa ceva, cert e că i-am dat play și mă uit fascinat, nu mai pot să-l opresc.

În cele din urmă, mă aud gândind cu voce tare:

– Ăștia doi, orice ar face și oricâți bani ar avea, tot ca niște țărani se poartă și vorbesc.

Nici nu termin de zis, c-o aud pe Maria:

– Așa e, dacă-i îmbraci cu cojoace și le pui câte un par în mână, oile le mai lipsesc.

La auzul acestor vorbe frumos meșteșugite, am simțit cum mă pufnește râsul ăla mare. Dar n-am apucat, că din stânga mea a intervenit și Ioana:

– Nu despre genul ăla de țărani e vorba, Maria.

– Dar despre ce țărani?

– Ăia care scuipă pe geamul la bemveu. 

N-aveți idee cât am putut să râd.

Băi, vă zic, abia-i aștept pe eventualii pretendenți. O să le fie infernal de greu cu fâțele mele crescute în regim de „cine trage primul rămâne în picioare”. Pentru mine abia asta este adevărata răsplată: să văd că încep să aibă replică la absolut orice.

Vă spun, dacă dă ăl de sus și le fac cumva să și citească de bună voie, n-aș vrea să fiu în pielea ălora care or să încerce să le facă din vorbe. Cum să le faci cu vrăjeală când tu ai în vocabular 500 de cuvinte, dintre care jumătate sunt diverse declinări ale lui „coaie”? Niciodată!

Măcar n-o să mă plictisesc la bătrânețe, prieteni.