N-aveți idee cum am așteptat filmul ăsta. Prin vară cred c-am văzut primul trailer și m-a spart, abia așteptam să-l văd. Și l-am văzut. Și-am plecat atât de dezamăgit din sală, cum nu vă puteți imagina.

Pur și simplu n-am înțeles scopul acestui film. Nu are cap, nu are coadă, nu are o intrigă, nu are NIMIC. Personaje și scene fără consistență, toate pe fondul unei povești care are profunzimea „Povestirilor Istorice” ale lui Dumitru Almaș.

Pentru că da, exact impresia asta mi-a lăsat-o filmul: e fix ca și cum în loc să citești cartea, îți cumperi o broșură cu rezumatul.

Da, înțeleg că nu-l poți cuprinde pe Napoleon Bonaparte în 158 de minute, dar filmul nu reușește să vorbească nici despre generalul Napoleon, nici despre relația cu Josephine, nici despre NIMIC. Nu e nici istorie, nici poveste personală, nici fantezie, nici sex, pare făcut doar așa ca să fie bifat.

Apar personaje care dispar ulterior, fără să aibă vreun impact asupra acțiunii. Există și niște scene extrem de cringe care n-au nici ele vreun impact asupra poveștii. Cum ar fi scena „cotletului de miel”, de exemplu, la care am rămas cu gura căscată.

Jur, e pe sistemul „nimeni, nimic” și vine Napoleon să strige la masă:

– Destiny has brought me this lamb chop!

De-am rămas cu gura căscată în sală.

Sau scena aia când, la fel, out of nowhere, se apucă să zbiere fix ca un copil isteric la Consulul Marii Britanii:

– You think you are so great beacuse you have boats.

Mind blowing, am rămas ca la dentist. Mă rog, trebuie să vedeți filmul ca să înțelegeți de ce sunt niște scene extrem de cringe.

Dar nu e vorba doar despre astea două, filmul e plin de scene ciudate fără nicio relevanță în poveste, nu înțelegi ce e cu ele și de ce au fost băgate. Vă spun foarte deschis că pe parcursul celor 158 de minute mi-a trecut de vreo câteva ori prin cap că Ridley Scott l-a urât pe Napoleon și filmul ăsta a fost răzbunarea lui supremă. Serios, nu glumesc, chiar am gândit asta.

Dar partea cea mai nasoală, în ceea ce mă privește, este alta. Oricât de mult mi-ar plăcea Joaquin Phoenix (și-mi place, este unul dintre actorii mei preferați), oricât de mare actor ar fi (și este), nu l-am crezut în rolul ăsta nicio secundă. Niciuna!

Napoleon Bonaparte avea 20 de ani în timpul Revoluției Franceze. Băi, nu știu, dar oricât de Joaquin Phoenix ai fi, nu prea ai cum să joci un flăcău căruia de-abia i-au mijit tuleiele, când tu ai 50 de ani.

Dar nu e ăsta motivul pentru care nu l-am crezut, asta era doar o constatare. Nu l-am crezut pentru că în accepțiunea mea nu a fost Napoleon, n-a părut și nu mi-a sugerat în niciun moment că este omul pe care-l juca. Plus momentele alea penibile cu lătratul (sau mârâit sau ce-or fi fost sunetele alea) și scălâmbăiatul, gizăs fucking craist, nu mă puteam uita spre ecran atât de penibil mi se părea.

Toată impresia asta că Scott și-a bătut joc de Napoleon și că Phoenix și-a întrerupt degeaba concediul ca să filmeze este accentuată de faptul că este jucat în engleză.

Daca totul ar fi fost în regulă cu filmul, probabil c-ai fi reușit să treci cu vederea că el, marele Bonaparte, însuși Împăratul, vorbește în limba dușmanilor lui de moarte. Dar așa, în condițiile în care nimic nu e ce trebuie pe ecran, când îl mai auzi si pe Napoleon cuvântând în limba lui Shakespeare totul devine și mai rău decât deja era.

Nimic, nu mi-a plăcut absolut nimic la filmul ăsta, am plecat din sală gândind un singur lucru: ce naiba am văzut și de ce-a trebuit să fie atât de prost?

La final, mă simt nevoit să vă spun că nu trebuie să vă luați după mine. Dacă aveți de gând să vedeți filmul, vă rog eu mult s-o faceți. Pentru că îmi doresc să-mi confirmați ce-am scris mai sus. Sau, dimpotrivă, să veniți să-mi spuneți că v-a plăcut.

Până la urmă este un film al lui Ridley Scott în care joacă rol principal Joaquin Phoenix, n-aveți nimic de pierdut.