Pentru că sunt fan declarat al filmului românesc, am avut curiozitatea să mă uit la cele patru episoade ale serialului „Spy/Master” disponibile pe platforma HBO Max (în total vor fi șase).

O să încep abrupt și voi continua tot așa. Prin serialul ăsta pare că cei de la HBO și-au propus încă o dată să demonstreze că, în afară de „Umbre”, toate coproducțiile lor românești au fost cel puțin îndoielnice. Și spun asta având în minte „Valea Mută”, sau „Ruxx”, sau „Bani negri”, toate fiind la rândul lor promovate cu la fel de mult aplomb cum este și „Spy/Master”. Unde sunt serialele alea acum, ce s-a ales de ele? Da, exact.

Revenind, ziceam că m-am uitat la toate cele patru episoade disponibile până acum.

Apropo, trebuie să fac o paranteză. Cineva ar trebui să le explice celor de la HBO cât public pierd prin politica asta a lor de a da drumul la câte un episod pe săptămână, atunci când au câte un serial nou lansat. Da, o fi ținut treaba asta la „Game of Thrones”, dar a ținut pentru că GoT a fost un fenomen mondial, toată lumea voia să-l vadă și aia era, nu aveai de ales, așteptai episodul nou în fiecare săptămână. Dar să încerci aceeași politică pentru seriale anoste? Poate ar trebui să le spună cifrele de audiență ce nu e în regulă, dar probabil nu se uită nimeni pe ele. Sau, dacă se uită, nu înțeleg legătura.

Acum să trecem la Spy/Master. O să fiu extrem de sincer: e dezamăgitor, pe alocuri ridicol și mai miroase și a buget subțire de tot.

Acțiunea se petrece în anul 1978, motiv pentru care au încercat să recreeze pe străzi peisajul acelor ani. E destul de tristuț ce le-a ieșit. Au filmat aceleași câteva mașini în diverse ipostaze. Băi, serios, e țara plină de Dacii 1300 sau 1100, de Trabanturi, de Wartburguri, de Skode sau de Lada, toate în stare perfectă de funcționare. Chiar nu se puteau închiria pentru filmări mai multe mașini din anii ’70?

De-aia zic ca miroase a buget subțire de tot. Când vezi cadre din București, iar pe stradă sunt aceleași câteva mașini, te umflă râsul.

Dincolo de recuzită, producția în sine este extrem de deranjantă pentru cineva care chiar a trăit vremurile alea.

Ca să înțelegeți despre ce vorbim, serialul este inspirat din fuga la americani a generalului de securitate Ion Mihai Pacepa, în vara anului 1978, când era prim-adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe (DIE) și un fel de consilier personal al lui Ceaușescu. Trebuia să vă zic asta, ca să aveți cât de cât tabloul. Numele conspirativ al lui Pacepa era Mihai Podeanu, iar personajul din film se numește Victor Godeanu.

Să vă spun că Godeanu se duce la serviciu, în serial, într-o clădire pe care scrie mare Direcția de Informații Externe? M-a umflat râsul când mi-am imaginat cum mergeai așa pe străzi, în Bucureștiul lui Ceaușescu, și căutai clădirea DIE. Eventual, dacă n-o găseai, mai întrebai în stânga și-n dreapta, până dădeai de cineva care știa: „vedeți că e acolo, după colț, scrie mare pe ea”. Ok, înțeleg că trebuia să sugerezi publicului ce era cu clădirea aia, dar în modul ăsta absolut penibil?

N-am nicio îndoială că și în Vâlcea exista o clădire a Securității, dar eu n-am știut niciodată care era. Știți de ce? Că nu scria mare la intrare, de-aia.

Mă rog, trecem și peste aceste „amănunte” care chiar le sar în ochi celor care au trăit perioada respectivă, ajungem la scenariu. Care scenariu suferă de aceeași boală cronicizată de care suferă 90% dintre producțiile românești: dialoguri complet nenaturale și necredibile. Da, știu, sunt rău, dar dacă fix asta gândesc când mă uit, ce să fac? Să mă mint că nu gândesc asta? Și nu, nu trebuie să ai vreo specializare în regie de film ca să poți să-ți dai seama că oamenii ăia de pe ecran vorbesc în niște moduri în care n-ar vorbi nimeni niciodată. Trebuie doar să ai bun-simț. Eu am.

De departe, cel mai deranjant din tot serialul este cuplul Ceaușescu. Oricâtă bunăvoință aș avea și oricât am încercat să-mi impun să accept că este doar o viziune a scenariștilor și a regizorului în vederea obținerii unui act actoricesc, n-am reușit. Cei doi nu arată ca Nicolae și Elena Ceaușescu, indiferent câtă bunăvoință ai avea.

Păcat, că sunt doi actori buni (Claudiu Bleonț și Elvira Deatcu), dar puși să recite niște replici care-i trimit într-un ridicol aproape grotesc. Bleonț pare că parodiază personajul Nicolae Ceaușescu, iar Elvira Deatcu nu se apropie de Elena Ceaușescu nici măcar tangențial. Nu, nu sunt de ajuns doar freza și câteva dezacorduri ca să ai impresia că pe ecran e fosta nevastă a dictatorului.

Să ne înțelegem, mă duce capul suficient cât să-mi dau seama că un serial înseamnă ficțiune, iar ficțiunea nu are obligația să respecte adevărul, că de-aia e ficțiune. Doar că, vedeți voi, atunci când ficțiunea este inspirată de niște personaje reale, de niște personaje pe care mulți dintre noi le știm prea bine, atunci cam trebuie să încerci să creezi acele personaje cât mai apropiat de cele reale.

Altfel, ca scenarist aveai și opțiunea să le dai alte nume (nu Nicolae și Elena Ceaușescu), moment în care nimeni nu mai avea nicio problemă. Era ficțiune de la cap la coadă și nu mă mai interesa absolut deloc cât seamănă dictatorul de pe ecran cu cel care îl vedeam în fiecare seară la televizor și al cărui tablou era în fiecare sală de clasă. Dar dacă nu vrei să faci asta (e normal să nu vrei, pentru că numele „Ceaușescu” încă vinde), atunci măcar faci niște Ceaușești veridici, nu două parodii jalnice.

Cât despre acțiune în sine, nu zic că e boring, zic doar c-au tras de ea ca de peltea, doar-doar le iese material de șase episoade. Și ce film alert de o oră și jumătate le-ar fi reușit…

Îmi stătea pe suflet să scriu asta după toată campania din jurul serialului. Pentru că oamenii au dreptul să știe la ce se vor uita, nu să citească doar recenzii de genul: „e genial, l-am văzut pe nerăsuflate”. Nu, nu e genial, dar asta nu înseamnă că nu mă voi uita la el până la final, doar că mă voi uita știind exact la ce să mă aștept.

Uite, dacă e cineva pe-aici care a văzut serialul, chiar aș vrea să-mi spună dacă exagerez sau nu. Pot să accept orice părere, așa cum sper să puteți s-o acceptați și voi pe-a mea.

Până atunci, vă mai las o părere pe subiect, dintr-un unghi la care vă spun foarte sincer că mă gândisem și eu. Mai ales c-am văzut, de două ori, serialul „The Spy” la care face referire autoarea.