Salutare tuturor și bine că ne-am regăsit! Știți care a fost pentru mine cel mai mare câștig din prima perioadă a pandemiei, aia cu lockdown-ul sever? Timpul petrecut cu familia, ar spune lumea. Băh, dacă a fost nevoie de stat ca să te închidă în casă ca să simți apartența la propria familie, este cam trist. Dacă după șase luni de pandemie, singurul ghișeu deschis ar fi fost ăla care se ocupă de divorțuri, cred că ar fi fost cea mai mare coadă post-decembristă.

Revin, pentru mine, perioada aia a fost cea mai mișto dintr-un singur motiv, nu s-a mai ținut Drăgaica. Nu ritualul de origine agrară, ci târgul din Buzău, Elm Street-ul copilăriei mele.

Dacă toți copiii exultau odată cu apropierea datei de 9 iunie, eu, unul muream încet în mine. De mic am urât aglomerația, atingerea trupurilor transpirate care se frecau unele de altele într-un spațiu mult prea mic. Mirosul  subsuorilor care se amestecau sălbatic cu cel al micilor, muzica de Fanar care acompania plescăiturile și râgâielile de după terminarea halbelor cu bere îndoită cu apă de vânzători hulpavi, burdihanele tresăltând sub asaltul hohotelor de râs, Iadul.

Cumva în ultima perioadă am fentat, am mințit, eram în stare să și ucid, am invocat toți zeii cunoscuți doar să scap de corvoada de a păși în târgul groazei.

Anul ăsta toate astrele au uitat să se alinieze, zeii au hotărât că nu mai sunt demn de atenția lor, vreun os nu am reușit să îmi rup, așa că implacabil, anunțată cu un zâmbet ștrengăresc, de doamna inimii mele, mergem în Dră-gai-că.

A spus unul o vorbă, dacă ceva poate să meargă prost, bla, bla, bla, care nu se aplică la cele care urmează.

Eram cel mai ciudat cuplu, soția zâmbitoare era avangarda, copiii exultau și orbitau fericiți în jurul ei, iar eu un bărbat de 1940 de milimetri, mândru și puternic în alte condiții, mă târam în urma lor, atingând un maxim de 1700 de milimetri, înfrânt și profund nefercit, ca ultimul emo rămas fără ojă neagră.

Deodată a sunat telefonul soției, o colegă din Bucureșt, care era în trecere prin urbe, voia să se vadă ele două, pentru că erau nevăzute de ceva timp. Am simțit fizic speranța că totul o să se contramandeze și o să sfârșesc tolănit pe vreun scaun de terasă, ca un piton sătul și fericit.

Nah, cruda soarta și doamna mea aveau planuri, altele decât alea ale mele. Băieții buni o încasează primii, să știți asta de la mine. A hotărât, că io nu sunt în stare să hotărăsc nimic bun la chestii de genul, de aia nici nu a fost nevoie să am opinii, ca ea, doamna mea, să se întâlnească cu doamnă în trecere care se usca de dorul colegei ei din Buzău, iar eu să îmi continui drumul spre Mordor.

Înainte ca eu și copiii să intrăm pe tărâmul unde toate manelele puse în același timp se aud cumva ca una singură, am făcut cu cei mici o scurtă ședință.

Cu un tremur vizibil în voce și cu chipul inundat de transpirații reci, mi-am întrebat copiii: în ce vreți să vă dați, tati? Îm mașinuțe bușitoare! Și în altceva? În nimic altceva, tati. Cu genunchii tremurând ca la capre, mulțumind soartei că am scăpat atât de ușor, m-am dus ca în transă la prima gheretă cu mașinuțe și le-am luat câte zece fise de fiecare. Am pus fiecăruia fisele în mânuță, le-am urat distracție plăcută, nu înainte de a-i atenționa că după chestia cu mașinuțele este neapărat necesar să fugim cât mai repede de acolo, pentru că tati nu mai are vene pentru tensiunea arterială care o să cadă peste el.

Ca să fac o comparație între ultima vizită, executată în formulă familială completă, care a durat undeva între trei ore și un secol, de data asta a fost lecție de blitzkrieg. Treizeci și cinci de minute și un kil mai puțin, nu, nu glumesc, ieșeam în trombă din lumea de dincolo spre ținuturile unde aerul este mai mult și ajunge la toată lumea.

Aveți locuri, oameni, care să vă determine să plecați pe jos spre Marte?

Trecem la NEWS și chestii serioase:

🆕 Știți toți cântecul, ei bine, Ronnie Radke, omul cu vocea de la Falling in Reverse a scos o variantă proprie a piesei celor de Papa Roach. Gestul lui Radke de a cere acceptul lui Jacoby Shaddix este absolut emoționant.

🆕 Nu știu dacă germanii de la Feuerschwanz au reușit să scoată un cântec potrivit pentru vânătoarea de dragoni, sigur este ce trebuie pentru măcelărit niște beri.

🆕 Chiar dacă Henrik a plecat, venirea lui Mikael nu a schimbat absolut nimic în stilul care  i-a consacrat pe cei de la Amaranthe. Am citit chestia asta că habar nu aveam care a plecat și cine a venit.

🆕 Regina rock-ului german, Doro ne arată ori că rockul nu are vârstă sau că indiferent de vârstă poți fi un rockstar, nu îmi dau seama încă.

🆕 De la cântec la cântec, Megaherz se depărtează de industrialul care I-a consacrat. O fi de bine, de rău, habar nu am.

🆕 Nu știu cine sunt domnii, nu am auzit de ei, am văzut că sunt semnați cu Napalm și am zis să îi pun pe cei de la Silent Skies pe aici.

🆕 Pot pune pariu că fetele de la Crypta nu au foarte multe șanse să câștige vreun premiu la festivalul de la Rio. Poate dacă au ăia vreun premiu pentru vandalism.

🆕 Băieții ăștia vin cu coloana sonoră perfectă pentru dărâmat uși de cocălari. Dragi cetățeni, Nasty.

🆕 Anti-Clone mi-au dat un vibe Mashroomhead, oamenii sunt mișto, la mine au intrat bine. Să cercetez dacă mai au ceva scos.

🆕 O piesă nu trebuie să fie vreo operă de artă ca să te facă să te simți bine, Pheonix Lake cam asta fac.

🆕 Simpatică blonda la fel și melodia. Este prima dată când aud de Andromida, destul de interesantă combinația.

🆕 Clip la un cântec de pe proaspătul album solo al Ritei, gagica blondă care chinuie chitara prin trupa lui Alice Cooper.

Mergem mai departe pe terenul desțelenitului de urechi, trecem la artileria grea:

➡️ Tsjuder – Helvegr ( Black Metal) 2023

Opt ani le-au trebuit fiilor lui Satan să construiască un album demn de slava tatălui lor. Opt ani de departe de lumină au luat sfârșit sub o explozie de întuneric. Gata, am ars-o mistic, l-am pomenit pe Satan, i-am împins pe corifeii lui Daniel să se flegmeze înspăimântați între pectorali,  treabă bine făcută, pot zâmbi larg.

Acum vreo trei luni mi-a venit ca și recomandare clipul la Gods of Black Blood care pregătea terenul pentru albumul de care facem vorbire.

Prefer death metalul, thrashul, în detrimentul blackului, însă Tsjunder sunt un altfel de bestie.

Construit frust, lipsit de teatralitatea specifică genului, este o declarație și o dovadă că blackul are nevoie mai mult ca niciodată de astfel de abordări. De devorat alături de vecini în chinuri.

➡️ The Raven Age – Blood Omen (Heavy Metal) 2023

Am citit că oamenii au deschis pentru Iron Maiden în turneul, nu știu dacă este vorba doar de muzică aici, Maiden, englezi, ăștia tot englezi, sigur este vreun blat ceva. Cam așa ar gândi spectatorul român de rromânia teve, antene și mai nou, digi. Noroc că ăia nu citesc aici sau așa sper.

Nu auzisem de oamenii ăștia, ca de obicei mi-au atras atenția atunci când am avut ocazia să dau play la Forgive & Forget, cântec care m-a hrănit așa cum trebuie.

Nu este un album care să inventeze roata, apa caldă, nu poți spune după, bă, albumul ăsta mi-a schimbat viața. După ani de zile de tras pe cur, mă apuc de sală, alergat, dietă. Îl mai ascult totuși, încă o dată să fiu sigur. Nu este genul ăla de material, aduce în schimb senzația aia de timp petrecut bine. Recomandat, este soft, melodic, ce trebuie.

➡️ Virgin Steele-The Passion of Dionysus (Heavy Metal) 2023

Vorbeam cu BogDan că am momentele mele de slăbiciune când pic în păcat, mă ascund de toată lumea, și fac un playlist numai cu Manowar, din albumele lor vechi, să ne înțelegem. De aia Virgin Steele are locul lor, câștigat pe merit în inima mea.

Înainte să dau play la ultimul lor album, am căutat în colecția mea cu casete audio, dap, am și de aia, pe cea cu albumul din 98, și l-am ascultat pe cel nou în ținând în mână caseta cu Invictus. Băi și mi-a plăcut senzația. Parcă construisem un pod peste timp, se continua cumva, ceva. Ceva ce se pierduse.

Despre album, dacă dăm la o parte perdea nostalgiei, este unul mai bun ca ultimele Manowar, care după umila mea părere, au fost niște calamități, dar departe de un album de impact.

Sunteți mai purii și vă place Manowar? Ei bine, albumul ăsta de moși este ce trebuie. Are regi, lupte eroice, războinicii mișună ca lăcustele, este melodic, probabil că l-ar fi dus la capăt și bunica mea Norika care a murit în 95.

Atât pentru astăzi, data viitoare o să vin cu formatul la care mă tot gândesc. Până data viitoare, aveți grijă de voi ca să puteți avea grijă de ai voștri.

Avem mail pentru chestii serioase, [email protected], pentru ceva rapid, de vară avem canalul de DISCORD, mai o muzică pusă de voi, de mine, mai un link către articole mișto, mai o bârfă. Mușcăm rar, să știți.

Credeam că am uitat, este? Lume, mă înclin!

sursa foto: freepik.com