Buenas tardes! Hai c-am ajuns la Madrid. Și, evident, mi-e foame rău, așa c-am luat-o la pas prin cartier să găsesc o cârciumă din aia unde mânancă spaniolii.

Un singur neajuns ar exista, am uitat complet că aici e închis tot ce înseamnă restaurant până la ora opt. Plus că azi mai e și Ziua Națională a Spaniei (un fel de 1 Decembrie al lor), deci nu numai că e închis tot, nu mișcă nici musca.

Rupt de foame, mă plimbam aiurea pe străzi, când dau de-o cârciumă din aia mică, cu cinci mese, deschisă. Ăștia fac curat sau ceva, reamenajează spațiul, mi-am zis, n-are cum să fie deschisă când azi nu suflă nici vântul p-aici.

Intru. Înăuntru un Juan cu mustață și ochelari se uita întrebător la mine. Habla inglés?, întreb cu speranță în suflet, dar și cu un mare gol în stomac. No, vine ca un upercut răspunsul. Bine, nu că m-aș fi așteptat să fie „si”, dar tot m-a doborât.

După care, dacă a observat că încă n-am plecat din fața lui, a venit cu decisiva: la cocina esta închisă. Mă rog, el n-a zis „închisă”, dar nici nu era greu de înțeles ce voia să-mi transmită.

Ei, și-a început dialogul mâinilor. O fi fost cocina închisă, dar io nu plecam de acolo până nu mâncăm ceva, orice. Și dă-i și explică-i prin semne că mor de foame. Nu ziceți c-am pus și mâinile pe piept, când îi explicam, pentru un plus de elocvență.

Amigos, să nu uitați niciodată că victoria este întotdeauna a celor care îndrăznesc: până la urmă l-am înduplecat pe Juan. A bombănit el ceva în spaniolă, ceva ce sigur nu vreau să știu, dar mi-a dat de mâncare. Salată a la russe, cârnați proaspeți și chestia aia galbenă care nu știu ce e. Știu doar că e ceva cu cartofi și cu ou și e atât de bună că pare făcută de Bărbosul Suprem cu mâna lui.

La plecare am aflat că pe Juan îl cheamă de fapt Alfredo. Mañana mănânc tot la el.