Nu, că trebuie să vă zic asta. Mdeci, azi, pe la prânz mă plimbam prin măreața noastră capitală. Eram doar io cu mine și cu muzica din căști. Din fața mea venea un tătăiț, un bătrânel pe care nu l-aș fi remarcat dacă nu s-ar fi oprit exact în fața mea. Bănuiesc că-mi și spunea ceva, că-i vedeam buzele mișcându-se.

Opresc căștile și brusc tot peisajul capătă și sonor.

– Ați zis ceva?, întreb politicoso-plictisit.

Tătăiuțu’ meu dă din cap în semn că da, a zis. Io arăt cu degetu’ spre căști, semn că n-am auzit ce. Tătăițu’ se prinde și repetă ce-a zis:

– Nu vă supărați? Sunteți cumva Mihai Vasilescu din Vâlcea?

Uite, domnule, mi-am zis, uite minunile internetului, uite că tehnologia face minuni, uite că am fani și pe segmentul de audiență vârsta a treia. Mi-nu-nat. E bine să știi că ești un exemplu chiar și pentru bătrâni. Generos ca un Ryan Gosling și calm ca un Brad Pitt obișnuit să tragă fanele de el pe stradă, răspund plin de bunăvoință:

– Da, eu sunt.

Și-atunci, prieteni mei tineri, mult mai tineri, vine decisiva:

– Am fost colegi de școală generală.

Am ajuns acasă de vreo două ore, dar încă plâng, să știți.