Miercuri am fost la Vâlcea. Am plecat din București pregătit psihic pentru faptul că știu când plec, dar habar n-am dacă mă întorc în aceeași zi, sau joi, sau vineri.

Miercuri era stabilită întâlnirea la notar pentru certificatul de moștenitor, hârtie fără de care nu poți să miști un deget în relația cu furnizorii de servicii. Prin urmare, miercuri trebuia să încep alergătura pe la diverșii furnizori să schimb contractele existente sau să le închid, deci nu aveam de unde să știu când mă voi întoarce acasă. Poate a doua zi, poate peste o săptămână, poate când intrau fetele la liceu, trăim în România și știm cu toții că trebuie să ne așteptăm la ce e mai rău.

În plus, cei care ați trecut deja prin lucruri de genul ăsta știți deja cât de deprimant este. Cei care nu, sper să treceți cât mai târziu pentru că de fier să fii și tot de afectează la cap. Nfine, pregătit psihic pentru toate astea, miercuri dimineață am pupat copiii, m-am uitat cu dragoste spre pisici și-am plecat spre Vâlcea cam cum plecau părinții noștri la Alimentara când se băga carne: fără să știe când se vor întoarce sau dacă se vor mai întoarce.

Am ajuns, mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii și mi-am zis ca de-acu’ poate să înceapă balul. Și-a început.

La notar, totul a fost gata în vreo 30-40 de minute. N-am ce să le reproșez fetelor de acolo, m-au ajutat cât au putut, s-au mișcat bine. În schimb, nu mi-a venit să cred că în anul 2022, în plină eră digitală, când totul este la un click distanță, statul român îți cere să te duci la notar cu doi martori.

Martori în carne și oase, da? De zici că mă duceam la o audiere pentru vreo infracțiune și-mi trebuia alibi pentru noaptea faptei.

Plm, a trebuit să rog două prietene de-ale maică-mii să vină cu mine (femei pe la 80 de ani, numai de asta nu le ardea) și să dea cu subsemnatul cum că ne-au cunoscut pe mama și pe mine, iar eu sunt, citez: „unicul copil rezultat din căsătoria maică-mii cu tata”. Degeaba am scos anterior tot felul de hârțoage oficiale, de pe la tot felul de instituții, care să ateste exact același lucru, au mai trebuit și doi martori. Noaptea minții, prieteni. Nfine, noroc c-a durat puțin.

De la notar am plecat la CEC și m-am dus exact la agenția Nord, adică acolo unde făcuseră pipilică pe mine cu anterioara ocazie. N-am niciun fel de îndoială că articolul meu a ajuns, într-un mod sau altul, la femeile care lucrează acolo. L-a citit prea multă lume ca să nu se fi găsit cineva să-l trimită și cuiva care lucrează la CEC, iar de-acolo sunt convins că s-a răspândit pe canale interne.

N-am idee dacă m-au recunoscut sau nu, cert este că atitudinea a fost cu totul și cu totul alta. Pe lângă că s-a rezolvat totul rapid și elegant, una dintre femeile de acolo s-a oferit să mă ajute să rezolv mai repede cu contractele la gaze și curent. Am refuzat politicos, dar nu-mi venea să cred că sunt în același loc din care plecasem un car de nervi cu trei săptămâni în urmă. Ceea ce-mi întărește convingerea c-am făcut bine să scriu articolul ăla.

De la CEC, am plecat la Digi, unde trebuia să reziliez contractul. Când am ajuns la punctul de lucru al celor de la Digi, mi-am dat seama încă o dată cât de rupți suntem de România reală, noi ăștia de prin bulele de internet. La Digi era coadă, prieteni, și nu coadă de două-trei persoane, era coadă în toată regula care ieșea pe ușă și se întindea pe trotuar. Toți oamenii ăia stăteau acolo ca să-și plătească abonamentele. Mi-a picat fața.

Cred că am minimum zece ani de când n-am mai plătit fizic o factură, nici măcar nu cunosc pe cineva care să mai facă asta. De-aia zic că suntem rupți de realitate, pentru că România reală e asta care stă la coadă să-și plătească facturile care pot fi plătite online, e cea cu veceul în fundul curții. Nu e România celor care se văicăresc că s-a scumpit latte-le machiato de la Starbucks.

Revenind, am văzut coada aia și m-a luat capul. Marele meu noroc a fost c-am avut un subit acces de inspirație genială. În sensul că, în loc să mă așez direct la coadă, am băgat capul pe ușă să întreb dacă fac și rezilieri de contracte. Nu de alta, dar să nu stau degeaba și, când ajung în față, să mă trimită pe la vreo altă sucursală din Vâlcea.

Când am auzit „facem, dar nu la mine, la colega”, mi-au cântat îngerii imnuri în urechi. Pentru că „la colega” era un alt birou în fața căruia nu era nici dracu’. În maximum 5 minute ieșeam de la Digi cu contractul reziliat. Și-a durat atât pentru că s-a resetat tableta exact în momentul în care trebuia să semnez electronic, și-a trebuit colega să printeze rezilierea ca s-o semnez pe hârtie.

Băbăieți, nu-mi venea să cred că în ceva mai mult de o oră, deja rezolvasem atâtea. Mă frecam la ochi să nu cumva să-mi dau seama că visez, că sunt în încă în pat la București.

De la Digi am plecat la „taxe și impozite”, fiind convins că norocul meu porcesc s-a cam terminat, că nu te joci cu funcționarii statului român. Opt minute pe ceas a durat la taxe și impozite. Iar asta în condițiile în care doamna de la ghișeul 7 era mai acrită de viață si mai sătulă de muncă decât un cal de povară. Am ajuns înapoi la mașină și mă întrebam de ce n-oi fi lăsat-o cu motorul pornit ca să păstrez răcoarea. 😛

Am plecat spre ăia de la Engie să rezolv și cu contractul pentru gaze, dar de data asta chiar nu mai aveam speranțe deșarte. Am încă coșmaruri de la ultima mea interacțiune fizică cu funcționari Engie, care pe vremea aia nu se numea Engie, dar, mă rog, coșmaruri tot am. Ajung la Engie și mi-am dat seama că avusesem dreptate, norocul meu era gata. Nimeni pe afară, parcarea pentru clienți goală, eram SINGURA mașină din zonă. Nici măcar din alea branduite cu Engie nu era vreuna.

Ce să mai, totul pe-acolo arăta ca o clădire părăsită. Hait, mi-am zis, să vezi că s-au mutat ăștia de aici și habar n-am unde au sediul acum. Hai totuși să văd dacă găsesc vreun portar sau paznic să-l întreb pe el unde să mă duc.

Intru în sediul Engie, dar nici urmă de paznic. Erau doar două birouri la care stăteau două femei. Bună ziua, zic, pentru o preluare de contract pe motiv de deces al abonatului, unde trebuie să mă duc? Nicăieri, zice, luați loc. Și asta a fost tot, a durat fix cât să printeze noul contract în două exemplare și să-l semnez. Cât așteptam să printeze, mi-au activat și factura online, ca să nu mai am treabă cu primitul facturilor prin poștă.

După încă un succes răsunător, din toată lista mea mai rămăsese de rezolvat doar contractul pentru energie electrică, la CEZ Vâlcea. A fost, de altfel, și singurul eșec al zilei. Am intrat, a venit o tipă la mine, om de ordine sau ceva, i-am explicat despre ce e vorba, mi-a zis că da, se rezolvă, dar că toți oamenii ăștia așteaptă pentru contracte.

Și-a făcut un semn spre mulțimea care aștepta tăcută într-o sală cât un stadion mai mic. Boss, vă jur, oastea de panduri a lui Tudor Vladimirescu era mai puțin numeroasă decât ce era în sala aia. M-am cutremurat când mi-am dat seama că nu am resursele psihice necesare să iau un bon de ordine, după care să mă așez în sala aia și să aștept să mă cheme cineva cândva. Apropo, bonurile de ordine erau, la propriu, niște bonuri. În sensul că-ți scria doamna de la pază un număr cu pixul pe un pătrățel de hârtie. Pe baza lui te puneai pe așteptat.

Noroc că m-a văzut femeia aia răvășit și m-a întrebat de ce nu fac asta online, că doar se poate. La auzul acestor vorbe frumos meșteșugite, mi-a înflorit din nou speranța în piept. Da, da, zice, puteți și online, vă dau eu toate formularele care trebuie completate și trimise pe email, ca să scăpați de coadă. Și mi le-a dat.

Acum mai rămâne de văzut dacă chiar se poate rezolva treaba asta exclusiv online. Sper să se poată, că n-am chef de încă un drum la Vâlcea special pentru asta. Încă n-am avut curajul să încerc, poate pe luni așa să-mi iau inima în dinți.

Cam asta a fost povestea de la Vâlcea. Când am văzut că în câteva ore am terminat tot ce aveam de făcut, nu mi-a venit să cred. Bănuiesc că toți cei care trăiți în România înțelegeți de unde vine mirarea mea vecină cu consternarea. Iar treaba asta merita povestită, pentru că de ce să nu zicem și când e de bine? De ce să nu ne bucurăm și de ceea ce ar trebui să fie banala normalitate, nu o poveste aproape incredibilă?

Atât pentru azi.

sursa foto: freepik.com