Era luni în jurul prânzului, abia luasem copiii de la școală și ne îndreptam spre metrou, când îmi sună telefonul. Mă uit pe ecran și văd ceva număr necunoscut. Răspund:

– Da?

Din partea cealaltă imediat se aude o voce din aia de curier plictisit pentru care ziua de muncă n-a ajuns nici la jumătate.

– Bună ziua! Mihai Vasilescu Punct Ro?

Mă blochez oleacă, după care răspund amuzat:

– Ăăă, fără Punct Ro, doar Mihai Vasilescu, dar da.

Vocea de curier nu se lasă distrasă de timida mea încercare de glumă, continuă la fel de plictisită, dar și ușor imperativ:

– V-am adus un colet, sunt la adresă, coborâți să-l luați.

– Da, zic, doar că nu sunt acasă, ajung în cinșpe minute.

Poate nu știați dar aceste cuvinte sunt adevărate declanșatoare de nebănuite resorturi de politețe în mințile de curieri plictisiți. Ca dovadă, imediat a venit confirmarea:

– Atunci să știți că vă dau că n-ați fost la adresă. Poate trece un coleg de-al meu mâine, sau poimâine, sau în altă zi.

Și, jbang, telefonul închis în nas.

Ușor-ușor am început să simt cum mi se zbate vena aia groasă de la tâmplă și să-mi crească pulsul, dar am zis să-i mai dau o șansă. Îl sun înapoi:

– Măcar îmi spuneți și mie de la cine vine coletul?

„Sictir” e un cuvânt dulce fată de ce i se citea omului meu în voce. Plus că dintr-o dată adresarea la persoana a doua plural se metamorfozase într-un bătut pe burtă prietenesc, la sărăcia aia de persoana a doua singular:

– Da’ ce te mai interesează dacă tot nu ești acasă?

Doar că, de data asta, înainte să închidă l-am auzit spunând cuiva sau poate doar vorbind singur:

– Ce mă enervează bulangiii ăștia care mai au și figuri după ce că nu sunt acasă.

– Alooo, alooo, alooo, zbieram eu din partea cealaltă.

Degeaba. După scurtul monolog despre clienții cei bulangii, jbang, telefonul trântit în nas din nou.

Băi, oameni buni, băbăieți, fraților, lume, de data asta chiar mă enervasem de-mi simțeam vena aia zbătându-se să iasă din cap și pulsul în podul palmelor.

Înainte să-i formez numărul din nou, în mine se dădea o luptă teribilă. Pe de o parte îmi ziceam că dacă mai am norocul să-mi răspundă încă o dată, să-i iau morții în lupă din secunda 1, să-i spun tot ce gândesc eu despre el și despre toți ăia ca el. Să-i iau la pomenit toate rudele, în viață sau decedate, din ultima sută de ani. În secundele alea, nu aveam dorință mai puternică în această viață decât să-mi răspundă ăla și să mă ajute Bărbosul să nu închidă din nou, timp de 5-10 secunde. Mă simțeam suficient de în formă ca să-i pot comunica contra-cronometru cam tot ce gândesc despre el.

Pe de altă parte, venea rațiunea care-mi spunea că n-are rost să fac asta, că nu pot obține nimic în afară de o vremelnică satisfacție că i-am luat morții-n lupă. Și că înainte de toate trebuie să aflu de la ce firmă de curierat e sau cine mi-a trimis coletul.

Aici aveți nevoie de o scurtă paranteză ca să înțelegeți contextul. Primesc foarte des pachete sau colete în felul ăsta. Agențiile de PR îmi mai trimit chestii, fără să mă înștiințeze nimeni că mi le vor trimite, cel mult poate primesc un email DUPĂ ce le-au trimis. Ăsta este motivul pentru care, pentru mine, nu era absolut nimic neobișnuit în prezența unui curier nesolicitat în fața casei.

De-aia rațiunea îmi spunea că cel mai inteligent din partea mea ar fi, dacă-mi mai răspunde, să fac cumva să aflu măcar de la ce firmă de curierat este sau cine mi-a trimis coletul. Oricare dintre astea două informații mi-ar fi fost suficientă să pot să dau de el. Iar după ce dădeam de el, puteam să-mi dau frâu liber imaginației în legătură cu ce aveam să-i comunic. Și lui, și șefilor lui.

Cu mâna tremurând de nervi, l-am apelat din nou șiii, miracol, a răspuns. În fracțiunea aia de secundă, în care mi-am dat seama c-a preluat apelul, s-a dus naibii toată lupta mea, s-a ales praful de toată munca mea cu mine însumi de a rămâne calm ca să aflu informația care-mi trebuia.

Am cedat tentației și-am deschis gura ferm hotărât să dau drumul primului potop de sudălmi, dar încă ezitam cu ce să încep. Cu un „futu-ți morții mă-tii de meltean” cinstit, strămoșesc, sau să mă bag direct la ceva mai elaborat?

Ei, fix pe ezitarea asta a mea, se aude din partea ailaltă un grohăit mare de râs, urmat de următoarele cuvinte:

– Cabral sunt, bă, prostule.

De-am rămas cu gura căscată uitându-mă la telefon.

– Ăăă… ce?

– Sunt Cabral, tolomacule. Aveam nevoie de o cartelă nouă de telefon și nu știam pe cine să testez dacă merge.

Voi înțelgeți ce zic io aici?  Deci omu’ își cumpărase o cartelă de telefon și s-a gândit îndelung: „frățior, oare cum testez dacă merge sărăcia asta? Ah, gata, știu.”. Și uite-așa, prieteni, din toată lumea asta mare, din tot universul ăsta care cică e infinit, cartela aia a fost testată pe rezistența mea la testul „curierul nesimțit”. Că nu se făcea să n-am parte de încă un atentat la sănătatea mea, de încă o tentativă a infamului de a mă omorî. Da, ok, am glumit și-am râs după, dar dacă făceam vreun AVC de la tensiune?

De-aia, vă roagă fratele vostru, dacă vă întâlniți din greșeală cu monstrul ăsta de Cabral pe undeva, dacă vă iese în cale din întâmplare, pe la vreo cârciumă sau ceva, duceți-vă la el și întrebați-l cu un aer foarte interesat:

– Salut! Tu ești Cabral?

– Da, eu sunt, o să vă răspundă el naiv și binevoitor.

– Putem să facem un selfie împreună?

N-are cum să vă refuze, n-are cum să facă una ca asta unui fan. Și, până la urmă, undeva în sufletul lui, monstrul încă mai păstrează urme de bunătate sufletească:

– Sigur, hai!

Ei, atunci, în momentul ala în care ați pus telefonul pe poziție și așteptați să declanșați pentru selfie, șoptiți-i ușor, dar ferm, la ureche:

– Păreai mult mai slab și mai înalt la televizor. Ai mâncat mult în pandemie?

O să constatați cum îi dispare subit zâmbetul și n-o să știe cum să plece mai repede de acolo. Pe când se îndepărtează, doborât de lovitură, dați-i și decisiva, strigați în urma lui:

– Te pupă Vasilescu!

Atât. Măcar satisfacția asta s-o am și eu după cele două tentative de asasinat nereușite.