Vineri seară, adică ieri. Abia mâncaserăm toți patru și dădusem drumu’ la Netfix. Pe scurt, mă pregăteam de o seară liniștită, când mă trezesc cu o notificare pe whatsapp. Mă uit să văd cine-mi scrie. Era Cabral care-mi trimisese un articol de la el de pe blog. Articol pe care tot io îl solicitasem. Mă rog, nu neapărat la ore d-astea, dar îi răspund omului frumos, civilizat, cum se face, că nu suntem animale. Na, îl știu de când eram mic, practic am copilărit cu el la televizor, nu se face să vorbești urât.

Bănene, și-n loc să ne urăm de noapte bună și de weekend mirobolant, se apucă al meu să-mi povestească o fază pe care tocmai o pățise cu un țărănete. Dar mai ales cum i-a dat-o ăluia elegant din vorbe frumos meșteșugite pe care, din motive lesne de înțeles, nu le pot reproduce aici.

Moment în care, încântat de cum i-a dat-o ăluia, îi scriu:

”M-ai uns pe față”.

N-aș putea să bag mâna în foc, dar cred că s-a auzit de la om din Berceni, până aici la Clotilde în Sectorul 1, cum i se zguduia creierul de râs când a tastat:

”Ăăă…”

Între timp, am văzut ce-am scris și m-am repliat rapid:

”Uns pe suflet*”

”Nu pe față.”

Dar deja era mult prea târziu, am început să râd singur cu fornăituri pe nas, ca un imbecil. Încercam să mă calmez, dar n-aveam cum, că ăla scria porcării din partea cealaltă. Și poate aș fi reușit să mă liniștesc cât de cât, dar exact când mă mai calmasem, le apucă pe fete să mă întrebe:

– Cu cine râzi?

– Cu Cabral.

– Cu Cabral ăla de la televizor?

Nu știu cât de amuzant vi se pare vouă, dar când am mai auzit-o și p-asta cu „Cabral ăla de la televizor”, am fost gata. N-am cum să vă explic cam cât m-am chinuit să i-o scriu și ăluia, printre lacrimi și grohăituri de râs. Efectiv nu vedeam ecranul telefonului să tastez.

După care, exact când credeam că există o șansă să reintre lucrurile în normal, ce credeți voi că se întâmplă? N-aveți de unde să bănuiți, dar vă spun io acum: mă sună Cabral, aia se întâmplă.

Nu reușesc sa-mi dau seama ce o fi crezut el că rezolvă dacă mă sună, cert este că în momentul în care i-am răspuns, el m-a auzit pe mine cum grohăiam, iar eu l-am auzit pe el cum face ca urșii când se pregătesc să moară. Bă, nu că urla de râs, era așa ca un geamăt prelung presărat cu strigături, de-a intrat și Andreea peste el în cameră, să vadă dacă mai are cu cine crește copiii ăia sau s-a terminat tot.

N-am cum să vă descriu în cuvinte în ce hal făceam amândoi. Nu știu cum era la el în casă, dar la mine fetele se uitau împietrite cum sunt pe punctul să mă sufoc în timp ce urlu de râs.

Când am simțit că-mi urcă tensiunea de stau să-mi iasă ochii din cap, iar lacrimile îmi curg fără să le pot stăpâni în vreun fel, am fugit pe balcon, la aer. Înainte să ies, le-am strigat fetelor: „dacă vedeți că mă prăbușesc, chemați-o pe mami”.

În tot timpul ăsta, Cabral era cu mine în telefon și urla: „moooor, moooor, nu mai pot, moooor”. Vă jur că nu mint si nu exagerez.

Când m-am prins că orice aș face nu mă pot opri și că risc să trezesc naibii vecinii și jumătate de cartier, am intrat din nou în casă. Măcar să nu mă fac de căcat pe toată strada.

Proastă alegere. De-zas-tru. Mi s-au aburit ochelarii pe loc, dar rău de tot, ca iarna. Acum, pe lângă că aproape mă sufocasem și că ochii stăteau să-mi iasă din cap, iar lacrimile îmi curgeau nestăvilit, mai orbecăiam și ca o cârtiță suferindă de cataractă.

Până la urmă, printre sughițuri și alte zgomote nedefinibile exact, l-am auzit pe Cabral cum îngaimă cu sfârșeală în glas:

– Bă, eu închid că nu mai pot, mor…

Cred că ăsta a fost norocul nostru, aici s-a făcut diferența de n-am făcut AVC amândoi. Dacă n-avea Cabral puterea să închidă telefonul, nu știu cum se termina seara de ieri.

Tot ce pot să vă spun e că, la aproape o oră de la faza asta, încă nu puteam să comunicăm unul cu celălalt pe whatsapp. De fiecare dată când încercam să scriem ceva, ăla începea să râdă ca disperatul și io mă prăvăleam pe canapea grohăind. Până la urmă am renunțat, am zis că mai e o zi și mâine.

Nu știu dacă are legătură cu tot stresul acumulat în ultimii doi ani, habar nu am de ce tocmai de la discuția asta care se anunța absolut nevinovată, cert este că au trecut ani mulți de tot de când n-am mai râs în halul ăsta. De fapt, nici măcar nu-mi amintesc când mi s-a întâmplat ultima oară să simt că mi se face rău de la râs. De întâmplat mi s-a mai întâmplat sigur, dar n-aș putea să jur dacă în secolul ăsta sau în ăla dinaintea lui.

Cabral, frate, mulțumesc! Aveam nevoie de asta și nu știam că am.