Am descoperit prin casă niște macarons care nu se știe de când datează prin zonă. Cred că le-am ascuns la un moment dat de fete, când am considerat că există mult prea mult zahăr în această casă. Și ascunse au rămas, până azi.

Par totuși să fie din acest secol, așa că răspund afirmativ când Ioana, care era de față la descoperirea mea, cere o bucată.

O ia. Zece secunde mai încolo vine și verdictul:

– Nu e bun.

Prieteni, cum să vă explic eu vouă, trebuie să fie un produs extrem de nasol, ca să auzi de la Ioana cuvintele „nu e bun” când este vorba despre ceva dulce. Dacă mă duc și scot o piatră din pavaj, o ung cu niște zahăr caramelizat și pun niște frișcă deasupra, Ioana va găsi o cale să se bucure de acest desert inedit. N-am nicio îndoială în privința asta. Așa că, lejer stupefiat, întreb ca să mă conving dacă am auzit bine:

– Nu e bun?! Despre macaron-ul ăla zici că nu e bun?

Îmi confirmă și din cap și verbal:

– Da, e foarte tare, abia pot să-l mușc. La macarons crusta trebuie să fie crocantă, iar interiorul fraged și pufos.

Ce eram eu deja stupefiat, dar această descriere precisă, mi-a dat decisiva.

– Da, zic, exact.

Se pare că mi-a citit uimirea pe fată, că s-a simțit datoare să continue arogant:

– M-am uitat la șase sezoane de la un baking show, mă pricep.

Domnu’ Radu Dumitrescu, ce voiam să vă zic, să fiț’ pregătit pentru la anul, că se pare că vine artileria grea peste dumneavoastră.

sursa foto: freepik.com