Foarte rar țin minte ce visez noaptea. Ca sa nu mai zic că de multe ori, tot noaptea, îmi vin idei de articole, mă trezesc, îmi spun încântat „mamă, ce bună e asta”, mă culc liniștit la loc, iar dimineață nu mai reușesc nici picat cu ceară să-mi aduc aminte care era ideea aia beton.

Nfine, n-aș fi ținut minte nici visul ăsta, dacă n-ar fi venit exact dimineață, înainte să mă târăsc plin de entuziasm spre pipi.

Eram la Vâlcea și-l aveam vecin de bloc pe Iohannis. Nu mă întrebați de unde până unde, așa stăteau lucrurile, domn Președinte locuia la etajul 1, pe scara A.

Ei, și era o zi din aia în care eram ieșiți în fața blocului măcar 20-30 de persoane. Chestie care se întâmpla frecvent în copilăria mea, când lumea nu prea avea ce să facă prin casă. Ieșeau oamenii, se grupau pe categorii de vârstă, pe simpatii și antipatii, și stăteau de vorbă cu orele.

Exact o zi din asta era, când iese de la el din casă și Iohannis, trece pe lângă toată lumea aia strânsă acolo, salută politicos, i se răspunde, și pare că vrea să-și continue drumul.

Pe când credeam că pleacă unde are treabă, s-a întors spre noi și a zis tare, dar parcă mai mult spre domnul Răduică, un milițian ieșit la pensie, de la etajul doi de pe scara din mijloc, spaima copiilor pe o rază de trei blocuri, că umbla cu briceag după el si le spărgea mingile. Spre ăsta cuvântează Iohannis:

– Mi-am luat job la București.

La care s-a lăsat tăcere din aia grea, toată lumea s-a oprit din ce vorbea, nimeni nu mai zicea nimic, puteai să auzi cum crește iarba. Și-n liniștea aia asurzitoare, m-am trezit doar io zicând cu voce tare:

– Domn’ Președinte, da’ nu mai aveți unul? Cu ăsta de acum ce faceți?

O fracțiune de secundă de stupoare generală, după care au început toți ăia din fața blocului să râdă. Dar să râdă tare, cu strigături, fornăituri, cu hohote, cu lacrimi, ce să mai, era acolo un haos general.

Chestia la care nu mă așteptam deloc, dar absolut deloc, e c-a început și Iohannis să râdă tare, iar când râdea îi lucea un dinte de aur ca lui Joe Pesci în „Singur acasă”. Să mor dacă vă mint vreun cuvânt.

Când era veselia mai cu spor, apare doamna Herzal, de la mine de pe scară, îi șoptește ceva la ureche lui Iohannis și începe să-l tragă de o mână ca să-l ia de acolo. Mai mult ca sigur că să nu-l mai lase să spună și alte pr0stii.

Io, vulpe bătrână, am știut imediat c-o să scriu toată povestea pe Facebook și, în timp ce-l extrăgea femeia aia dintre noi, am strigat după domn președinte:

– Mă lăsați să vă dau tag?

La care Iohannis se întoarce cu capul spre mine, în timp ce femeia aia îl împingea cu sârg spre intrarea în scară, și-mi spune că el m-ar lăsa, dar că nu știu ce universitate din Londra i-a recomandat să nu mai lase populația să-i dea tag. Moment în care a reușit doamna Herzal să-l bage în scară.

Băi, fraților, așa trist am fost că nu m-a lăsat, că încă simțeam gustul amar al dezamăgirii când am început să plimb jetul de pipi pe pereții albi ai veceului. Murea, bănene, dacă mă lăsa să-i dau un amărât de tag?