Unul dintre prietenii mei buni și-a făcut firmă în glorioșii ani ’90. Una dintre cele mai inspirate decizii din viața lui, dacă nu cumva cea mai inspirată. Și zic asta pentru că a apucat să încaseze pe firma aia fix trei facturi emise pe un contract cu statul român. După care l-au arestat pe tipul cu care avea parandărătu, dar nu-i problemă, că nici nu i-au trebuit mai multe facturi. După a treia, și ultima, omu’ nostru deja își cumpăra vilă în București cu banul jos. No fucking joke.

Nfine, revenind, că nu despre cum s-au făcut bani în țara asta voiam să vorbim azi. Pe lângă cele trei contracte cu statul, firma omului meu funcționa ca orice firmă normală care vinde produse conexe IT-ului (că ăsta era domeniul de activitate). Gen, avea un sediu, avea angajați, avea agenți care făceau teren, avea clienți (alții decât statul român), avea furnizori, pe scurt, funcționa ca orice firmă care făcea vânzări B2B și B2C.

Ei, si-acum ajungem la ce ne doare. Patronul, adică prietenul meu, trăia cu impresia că Ciprian, unul dintre băieții angajați să facă teren, cam trage mâța de coadă, că e cam chiulangiu și cam procrastinează pe banii lui. Acu’ știți cum e, când te-a luat șeful la ochi, nu prea mai ai ce face să-i scoți din cap că ești o putoare notorie, mai ales când de multe ori cam ești. 😊

Și pentru că așa potrivește lucrurile Universul, într-o buna dimineața sună Ciprian la firmă și spune că n-are cum să muncească în ziua aia, că i-a luat foc contorul de curent. De stins l-a stins, dar n-are ce să facă, nu poate veni la treabă, că-i așteaptă p-ăia de la lumină să vină să i-l schimbe.

Ce face omul meu după ce primește de la secretară această informație? Se urcă în mașină și se duce la Ciprian acasă. Bate frumos la ușă și-i deschide soră-sa ăluia căreia îi pică fața când îl vede în prag.

Ăsta al meu dă bună ziua frumos și-o roagă să-i aducă un scaun. Femeia, încă în stare de șoc, se conformează și vine cu un scaun. Moment în care ditamai patronul firmei se urcă pe el și începe să adulmece contorul care era exact acolo, lângă ușa de la intrare. Evident, nu mirosea nimic a ars.

Dă bună ziua din nou și pleacă. Ajunge la firmă și-i zice secretarei să-l sune pe Ciprian și să-l informeze că e concediat. Și uite-așa, s-a trezit ăla că, de la o minciună pentru o zi liberă, trebuie să-și caute din nou de muncă.

Povestea este sută la sută reală, am râs ani de zile de faza cu mirositul contorului. Ba, mai mult, îmi aduceam aminte de ea de fiecare dată când mai sunam la birou și-o băgam p-aia cu „nu mă simt bine” în zilele când n-aveam chef să merg la muncă. Îmi și imaginam cum se urcă șefu-meu în mașină și vine să controleze dacă bolesc sub pătură sau nu.

Din fericire, n-a fost cazul să mint prea des când aveam nevoie de vreo zi liberă. Am avut norocul să lucrez numai în firme în care, dacă aveai nevoie, îți luai liber și-ți rezolvai treaba, fără să comenteze nimeni și fără să se facă vreo anchetă. De mințit mai mințeam doar în câte o zi de luni după vreun weekend mai agitat. Știți cum e, te culci duminică seara fără niciun gând de genul, după care sună ceasul luni dimineață și-ți vine să omori pe cineva.

Dar, după cum prea bine știm cu toții, nu toată lumea a avut norocul meu. Cunosc mulți oameni care erau nevoiți să mintă în cele mai creative moduri când aveau și ei nevoie de o nenorocită de zi liberă. Așa că, dacă tot am deschis astăzi acest subiect ofertant, ce-ar fi să ne povestiți care e cea mai minciună gogonată pe care ați băgat-o la muncă? Sau, dacă n-ați băgat-o voi, cea mai gogonată pe care v-a povestit-o un prieten. Wink-wink. 😉