Feminismul, în principiu, este o chestie bună de care avem nevoie pentru a se păstra un anumit echilibru. Pentru că atâta amar de vreme doar bărbații au fost cei care au contat pentru societate, era normal să apară o mișcare, un curent care să repună femeile în drepturi.

Pe scurt, n-am nimic împotriva mișcării feministe, mi se pare normal să-ți aperi sexul și drepturile, mai ales când ai și de ce să faci asta, noi, bărbații, fiind în general născuți și crescuți semi-misogin de o societate care, deși poate nu mai pare, este încă profund patriarhală. Și nu zic asta doar așa ca să fie zisă, o zic pentru că chiar o cred, pentru că așa e normal să fie: ne naștem egali, indiferent de sex.

Dar una e una și alta e alta. Totul are o limită și începi să-ți pui niște întrebări destul de nasoale atunci când reprezentantele acestei mișcări încep să vadă probleme acolo unde nu există, ducând lucrurile într-un derizoriu total.

Stați că vă explic imediat. Am scris alaltăieri un articol prin care îmi scoteam pălăria în fața președintei Comisiei Juridice a Senatului, pe motiv că în sfârșit cineva a luat măsuri în ceea ce-o privește pe madam Șoșoacă. Pe scurt, am zis că femeia a avut coaie.

Toate bune și frumoase, până primesc pe Facebook acest comentariu:

„Sau ovare, că na, dacă tot apreciem o femeie pentru un exemplu de putere și bun simț în aplicarea legilor hai totuși să nu o masculinizăm. Că și așa sunt puține în poziții cheie care să aibă o voce.”

Inițial am crezut că cea care l-a postat glumește, dar, să vezi ce, nu glumea. Ca dovadă, femeia a continuat:

„Pai doar bărbații au coaie (tupeu, sunt cocoși etc.), cam de acolo vine. Eu aș fi spus că e o femeie puternică, că a stat tare le poziție, că a respectat.”

Pe lângă că m-a scos din negura neștiinței, explicându-mi atât de doct de unde vine metafora femeilor cu coaie (cine s-ar fi gândit că asta e originea?), unul dintre lucrurile pe care le ador este să-mi spună cineva ce să fac sau ce-ar fi făcut în locul meu. Da, da, pur și simplu nu mă pot sătura de sfaturile nesolicitate, mai ales de la oameni care n-au dovedit în niciun fel c-ar fi în postura în care ar putea să mi le dea. Nu există dimineață în care să nu mă trezesc rugându-mă: Dă Doamne să mai vină și astăzi cineva să-mi spună ce-ar fi făcut în locul meu. Plm.

Așa, revenind, exact pe când îi scriam femeii că delirează, Bărbosul îmi mai face un cadou, în sensul că mai apare o cetățeancă feminist-extremistă, cu acest comentariu:

„Mihai Vasilescu, expresia face apel la o prejudecata care asociaza virtutea curajului cu un anumit sex, deci este o expresie sexista… se poate observa ca in istoria recenta am avut femei cu un curaj care a lipsit stirpei barbatesti din sistem: Macovei si Kovesi…🤔 deci curajul nu e apanajul masculinitatii…”

Pentru că în ultima perioadă răbdarea a devenit pentru mine așa un fel de noțiune abstractă și extrem de îndepărtată, dacă până atunci fusesem calm și zen ca un călugăr budist, după ce-am citit și asta, le-am rugat respectuos, pe ambele, să dispară de pe profilul meu. Ca să nu ajungem să schimbăm expresii nedemne și regretabile.

Chestia e că inițial am vrut să le spun să spele putina, după care m-am gândit să nu ia naibii expresia ad litteram și să se apuce de spălat prin casă vase de lemn, de obicei de forma unui trunchi de con. Plus că poate o mai interpretau și sexist naibii, pe genul că le-am trimis la bucătărie.

Nu știu cum gândiți voi, dar pentru mine acesta este unul dintre cele mai grăitoare exemple ale radicalismului feminist: să cauți conotații sexiste acolo unde ele nu există. Chestie care, oricum ai lua-o, se numește extremism. Iar extremismul, în orice direcție ar fi el orientat, nu va face niciodată bine nimănui, dimpotrivă, tot ce este dus la extrem va face ÎNTOTDEAUNA doar rău.

Uitați-vă la oamenii care mor în numele religiilor de pe această planetă. Tot extremism și acolo, doar că religios.

Uitați-vă la cât de departe s-a ajuns cu political correctness-ul în zilele noastre. Tot extremism este și ăsta, să știți. Au apărut niște unii care au zis „da, ce idee minunată ar fi să ștergem cu buretele sau să condamnăm tot ce nu ne convine” și imediat s-au găsit niște foci care să-i aplaude și să-i susțină. Rezultatele le simțim cu toții.

Nu pot găsi nici măcar un singur exemplu care să confirme că extremismul a dus la vreun lucru bun, pozitiv. Pentru că nu există.

Iar acest articol, pe care mi l-au servit cele două feminist-extremiste ca argument suprem, este doar o mizerie sinistră și vomitivă. Cu astfel de argumente tot ce poți obține, de la cei care citesc eructațiile astea, va fi un soi de dezgust amestecat cu milă, după care își fac de trei ori cruce. Și asta indiferent dacă cititorul e femeie sau bărbat.

Acestea fiind zise, am și eu un sfat nesolicitat pentru voi, extremistelor: lăsați rața aia mai jos, că nu măcăne frumos deloc. Lăsați-o mai moale cu înfieratul unor biete metafore și concentrați-vă pe lucruri care contează cu adevărat, altfel nu veți obține decât dezgust și reacții dure de la oamenii care nu înghit așa ceva (nu vreți să știți câte comentarii care vă înjurau am șters, le-am lăsat doar pe cele ironice).

Și-acum, în încheiere avem o dedicație muzicală pentru toate feminist-extremistele rătăcite pe aici. Dacă nu înțelegeți titlul acestei piese interpretată, șoc și groază, de o femeie, îmi ziceți și vi-l traduc eu. Ladies and gents, „Sometimes It takes Balls to Be a Woman”.

Vă pup, la revedere.