Eram în clasa a doișpea și fotbalul românesc începea să cunoască anii de glorie. Steaua tocmai jucase a doua finală de Champions League, Dinamo jucase o semifinală, Craiova deschisese drumul, iar echipa națională era și ea în formă. În contextul ăsta, într-un noiembrie cenușiu, Craiova urma să joace cu un Dinamo, aflat în vârf de formă, chiar pe stadionul din Bănie. Nu cred că exista cetățean născut între Dunăre și Olt care să nu vrea sa vadă meciul ăsta. Inclusiv eu, evident. Și cum la televizor nu se transmitea, singura speranță era să fac cumva să ajung pe stadion.

Bănuiesc că nu mai are rost să vă explic că degeaba i-aș fi rugat pe ai mei să mă lase la meci. Pe lângă reținerile firești ale unui părinte vizavi de a-și ști copilul într-un loc unde e posibil să se lase cu bătăi între galerii, ar fi urmat și celebra “ai de învățat, nu de pierdut timpul cu prostii de meciuri”. Așa că decizia de a mă duce, fără să le cer voie, am luat-o fără să stau prea mult pe gânduri. I-am mințit că merg la Remus, colegul meu de bancă, să învățăm și, în dimineața meciului, ne-am urcat în primul tren spre Craiova.

Ce nu calculasem noi a fost cum o să reușim să intrăm la meci. Știți, să vezi un Craiova – Dinamo nu era chiar ca la Vâlcea unde, cu zece minute înainte de meci, te prezentai la stadion să-ți cumperi bilet de la casă și mai erați tu cu încă cinzeci de amețiti în tribună. Oltenii luau treaba asta cu meciurile cât se poate de în serios, mai ales când jucau cu dușmanul declarat, prin urmare biletele erau de multă vreme epuizate. Chestie pe care n-o prevăzusem nici eu, nici Remus. Da, am fi putut să cumpărăm de la bișnițari, doar că noi aveam 200 de lei toți banii, iar biletele se vindeau cu de la 700 în sus. No joke, pe drumul catre stadion am asistat la o grămadă de “tranzacții” de genul.

Și totuși, cumva trebuia să facem să intrăm la meci, doar nu bătusem atâta drum de pomană. Dar cum? Pentru că stadionul era înconjurat de trei rânduri de milițieni printre care puteai să treci doar cu biletul în mână, la vedere. Am făcut o încercare și chiar am reușit să trecem de primele două rânduri, dar la al treilea ni s-a înfundat și ne-au trimis înapoi.

După care, cineva a venit și-a spus c-a descoperit o gaură pe sub gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia stadionul. Pentru că da, nu eram doar eu și Remus singurii fără bilet. Ne-am repezit spre locul cu pricina și, minune, gaura chiar exista, iar oamenii se târau pe pământul umed și rece ca să intre pe-acolo. Ceea ce am fi executat și noi, dacă nu apăreau milițenii cu câini exact când ne venise rândul să trecem. Am fugit.

Ne pierduserăm orice speranță să mai vedem meciul ăla. Ne gândeam că în cel mai rău caz rămânem pe undeva pe lângă stadion și ne dăm seama ce se întâmplă după cum urlă mulțimea din tribune. Total debusolați, ne pregăteam să ne dăm bătuți când, de undeva din zare au început sa se audă cântece și lumea se dădea la o parte. Venea galeria Craiovei și era pentru prima oară în viața mea când vedeam oameni vopsiți pe față alb-albastru, cu steaguri imense și tobe, cântând și aplaudând toți la fel, pe aceleași versuri și același ritm.

Ăsta a fost norocul nostru. Pentru că nici măcar milițienii din cordoanele din jurul stadionului nu îndrăzneau să oprească galeria Craiovei. Nu știu cum am reușit să ne strecurăm în mijlocul lor și nu știu nici cum de ne-au lăsat, cert este c-am trecut de dispozitivele de milițieni odată cu galeria Craiovei. Când ne-am văzut la intrarea în stadion nu ne venea să credem. De-acum mai trebuia doar să înceapă meciul.

Greșit. La fiecare poartă de acces în tribune stăteau câte un soldat și un milițian care verificau biletele. Nu le aveai, nu intrai. Practic, eram doar la un pas de fericire, dar era cel mai greu de făcut și de data asta chiar se părea că nu mai avem nicio șansă.

Doar că disperarea îți dă idei și curaj. I-am cerut lui Remus toți banii pe care-i avea la el, o sută de lei, i-am pus și eu pe-ai mei, tot o sută, i-am zis să stea chiar în spatele meu și-am pândit primul moment când e mai puțină lume la gura de acces. A durat ceva, aproape că începuse meciul când s-a mai liniștit treaba. L-am tras pe Remus după mine și ne-am înființat la poartă.

– Biletele la control, a zis soldatul.

La care eu am scos cele două hârtii cu Bălcescu pe ele și i le-am pus în mână.

– Ce-i asta, mă? Am zis biletele!

Milițianul s-a uitat lung la noi și la soldat, a pus mâna pe una dintre hârtiile albastre și-a cuvântat scurt:

– Lasă băieții să intre.

Nici îngerii n-ar fi putut să rostească niște vorbe care să ne fi bucurat mai mult. Am țâșnit amândoi pe poartă fără să ne mai uităm în spate și ne-am pierdut pe una dintre gradenele de la peluza porții unde urmau să atace oltenii în prima repriză.

Meciul a fost de poveste. Craiova a bătut Dinamo cu 1-0, reușind să facă un oraș întreg să chiuie pe străzi de bucurie. Mai mult, și noi am reușit să ne urcăm în trenul cu care ne-am întors la Vâlcea. Zic “am reușit” pentru că trenul era atât de plin încât lumea stătea atârnată și pe scări. Nu glumesc și nu înfloresc lucrurile nici cât negru sub unghie.

Partea mai puțin plăcută a fost că lui taică-meu îi sunase oarecum ciudat setea mea de învățătură, în deplasare, la Remus acasă. Știți, nu eram ceea ce s-ar putea numi un elev extraordinar de conștiincios, ba chiar dimpotrivă, aș spune. Well, după cum spuneam, nici taică-meu nu era venit chiar cu pluta pe Olt. A fost suficient să se uite în buzunarul meu de la geacă și-a găsit biletul de tren, dus, spre Craiova. Rezultatul? M-a pedepsit să nu mă uit la România – Danemarca, meciul calificării naționalei la Cupa Mondială din ’90. Dar nu mă mai interesa, avusesem parte de o experiență pe care o trăiești o singură dată în viață. Mai mult de atât, tot el a anulat pedeapsa, la pauză, când m-a văzut plimbându-mă ca un cățel plouat prin casă. 😀

Acest text a fost scris la provocarea celor de la VEKA România de a povesti ceva ce mi s-a întâmplat #odatainviata. Mi-a plăcut ideea și-am acceptat imediat. Ce legătură are textul meu cu VEKA? Păi ferestrele și ușile VEKA au o durabilitate de clasa A, estimată pentru urmatorii 50 de ani. Oamenii își cumpără casă sau și-o renovează după 30 de ani, deci pentru mulți dintre noi schimbatul ferestrelor este #odatainviata. Pentru că  efortul pe care îl implică schimbatul ferestrelor este mare, faptul că se întâmplă o singură dată este reconfortant.

În campania despre care vorbim, VEKA România invită oamenii să povestească despre ceva ce au făcut #odatainviata – o experiență ieșită din comun, puțin probabil să se repete. În perioada 18 iunie – 15 iulie, în fiecare săptămână un participant câștigă, la alegere, un premiu-experiență: un zbor cu balonul cu aer cald, o zi pe yacht, o experiență de caiac canoe în Delta Dunării, un weekend la castel. Tot ce ai de făcut este să intri pe pagina de Facebook VEKA România și să-ți povestești experiența unică într-un comentariu. Restul fac ei.