Autobuzul e aproape gol. Se apropie stația unde tre’ să cobor, așa că mă îndrept agale spre ieșire. Lângă mine mai e un tip. Stăm amândoi și așteptăm să oprească.

Deodată, un cetățean care până atunci zăcuse liniștit pe-un scaun, se ridică vijelios, vine în spatele nostru, ne împinge cu simț de răspundere, se strecoara centimetru cu centimetru, dar până la urmă, victorie, reușește: e primul la ușă.

Moment în care vocea aia, care de obicei vorbește singură la mine-n cap, n-are de lucru și rostește tare:

– Ați avut noroc.

Cetățeanu’ se întoarce mirat:

– Eu? De ce?

– Numai primul are voie să coboare, pe restul îi sechestrează în autobuz.

***********

– Ce vedeți toată ziua în telefoanele alea?

Mă uit în jur prin autobuzul aproape gol. Dap, să vezi ce, omu’ chiar cu mine vorbea. Dau să răspund, ți-ai găsit, n-apuc. Mai are chestii de zis:

– Pe puștii ăștia care stau toată ziua cu nasu’-n telefon îi mai înțeleg, dar mata pari om serios.

Mă mai uit o dată la el să văd dacă nu cumva glumește. Nu glumea, ba chiar părea că așteaptă un răspuns. Păi pot eu să dezamăgesc omul? Nu pot:

– Nu sunt.

Ăsta cască ochii mari:

– Ce nu ești?

– Om serios.

Și-am coborât la prima.

P.S. Ambele relatări sunt din autobuzul 605, fostul tramvai 5.

mihai_vasilescu_ratb