Am primit unul dintre cele mai mișto cadouri de ziua mea: textul de mai jos. Cadoul meu de la Elena.

Mama lui Mihai, săru’mâna! De la tot blogul. Să vă trăiască!

Până pe la vârsta de trei ani nu ți-ai dat seama dacă copilul tău e fată sau băiat. Ți-amintești vag că ți-ai dorit un copil și că visai, pe rând, la o fetiță bălaie, cu cârlionți și ochi albaștri sau la un băiețel brunet cu ochii verzi. Te-a debusolat grav faptul că a făcut icter după naștere și până te lămurești ce-i cu ăsta mic și galben, întrebi în stânga și-n dreapta dacă se va albi vreodată și când o să-i cadă părul ăla de pe spinare.

Ajungi cu el acasă și o bună perioadă de timp îl tratezi alternativ ca și cum ar fi o zi fetiță, o zi băiețel. Între timp capătă o culoare umană. Îi pică și părul de pe corp și începe să-i crească cel din cap. Parcă se conturează ceva uman, nu? Bun. O să vedem (TOȚI) mai târziu cât de uman o să fie. Vine botezul și forțată de familie îi dai nume de băiat. Alegi musai un nume care să poate fi transformat într-unul de fată. Așa că Mihăiță va deveni în zilele în care este cuminte „Mihaeluța lu’ mama”, în timp ce pentru tatăl lui va fi ÎNTOTDEAUNA Mihai. Și nu numai.

Urmează moțul. La moț te transformi într-un uliu și cu aripile întinse dai peste mâini nașilor care insistă să-i taie mult din bucle. Doar tu știi că abia aștepți să-l scoți în parc cu două codițe cu panglică mov, tricou fuschia, pantaloni vernil și pantofiori grena.

Anii trec și vine vremea școlii. Comunismul îți ucide orice vis legat de „fetița lu’ mama” și trebuie să accepți că ai un băiat. Așa că-l tunzi, dar înainte ca frizerul să devină criminalul în serie al visurilor tale, apuci să-i faci, pentru eternitate, o poză în costum de șoim al patriei, cu PĂRUL LUNG. Cu lacrimi în ochi pleci cu el de mânuță spre casă.

Nu trece mult și decizi că e momentul să faci ceva pentru ăsta micu’. Așa că devii profesoara lui. Îl înveți să scrie corect și ușor-ușor îl transformi într-un grammar nazi. Îi place rolul ăsta pentru că îi dă sentimentul de putere absolută.

Și ca să vezi că universul ți-a simțit durerea și vrea să-ți aducă un strop de fericire, moare Ceaușescu. Suntem în plin proces de simțire a libertății și tu ca mamă iubitoare nu te gândești decât la pletele lui care vor crește peste umerii lui de bărbat în devenire. Surpriză însă! Între timp a chelit. Și parcă nici prea bine nu vede. Și ca să fie beleaua cât casa, odată cu revoluția a apărut și nenorocita aia de înghețată Nirvana care i-a mutilat corpul de salcie tânără. Urăști din toți rărunchii tăi de mamă devotată pizza, burgării, cartofii prăjiți și aripioarele picante, în timp ce pentru el aceste lucruri devin vitale.

Până într-o zi când spune STOP. Se săturase să-l certe lumea în metrou c-a plătit un loc și ocupă trei. Nimeni până în acest moment nu știe ce l-a determinat să mănânce toată recolta lumii de castraveți. Puși la murat. Și toti piepții puilor din galantare. Începe să alerge ca besmeticul în parcuri noaptea și să se sperie de umbre văzute doar de el. Să uite că nevoile fiziologice se fac acasă în baie și nu în pantaloni.

Ahtiat după lectură, că doar bătăile alea ale tale cu linia peste degete trebuiau să aibă urmări, descoperă într-o zi la un blogger un articol despre grași. Copilul tău minune își așterne, udând tastatura cu lacrimi și sânge, traumele trăite în perioada în care a slăbit cinjdăkile. Lumea în delir îl aplaudă la scenă deschisă si îi perie orgoliu’ ăla maxim cerându-i rețeta. Și uite așa devine un înfumurat fără scrupule: își face propriul blog.

Mult timp comentatorii sunt colegii lui din liceu. Și ăia forțați cu bocancul pe fată de faptul că copiii lor o au profesoară de română pe tine, mama lui.

Pentru început n-are nicio noimă. Scrie haotic, atacă subiecte incerte și fără diacriticele cu care ulterior ne va nenoroci pe toți. În zilele bune, adică trei-patru pe an, are DOUĂ-TREI comentarii. În celelalte zile nimic. Traficul este de maxim 100 de persoane. Probabil colegii de facultate care din pură curiozitate îi citesc articolul și închid blogul scârbiți: pfff, mamă-sa l-a distrus! I-a băgat în cap că are talent!

Doar că e încăpățânat! Și nu renunță. Simte că o sa vină ziua când nește mii de oameni vor aștepta tremurând ora 8.30 dimineața ca să se înece de râs cu cafeaua.

Urmează perioada în care devine „influiențăr”. Atacă grasele, bătrânii, metroul și frigul. Explică cu subiect și predicat „cinci semne clare că ești prost”. Dă PS3 gratuit băiatului din metrou, ne arată că-l lasă rece de iubirile de la 17 ani, ne stârnește să ne amintim cum am făcut sex cu prietenii și ne mai face să-i și povestim. Aleargă în weekend după salată de vinete FĂRĂ MAIONEZĂ. Întrebări gen: ce-ați mânca oricând, vă împrumutați în cuplu de bani, care sunt ticurile insuportabile ale partenerului, urât sau deștept, sunt doar câteva forme prin care ne face să ne dezvăluim gânduri pe care le credeam bine ascunse. Fiecărei fete mai deschisă la minte îi cere numărul de telefon pe blog, dar niciuna nu i-l dă.

În bahaosul ăsta apare de niciunde unu’ cu nume de bere și cu un șut puternic. Ăsta îi atacă culorile hainelor, poșeta și eșarfele. Apar craci lungi și bascheți asortați cu o gură spurcată. Armata e și ea cu noi. Face pasiune pentru câte un „comentator” și-l laudă până ne face să dăm din mâini a lehamite. Apar oameni cu nume de fructe și legume ca să nu uite că e la dietă tot timpul, apar mame singure, femei divorțate sau nu, colonei, prințese, gay și bisexuali. Ușor-ușor blogul se umple de viață și devine a doua lui casă, și nu numai a lui, în cel mai colorat mod posibil.

Băi, ce să zic? Ești fucking bun!

Ai creat o comunitate. Un orășel în care ești primar. Și unde toți ne punem pe „asfalt” amintiri, dorinte, visuri, gânduri ascunse. Unde acceptarea diferențelor dintre oameni a fost ridicată la rand de artă. Ne scoți din amorțeală și ne aratăți că putem face orice dacă ne dorim. Că putem da și că putem schimba. Ești urât și plăcut în egală măsură. Ne scoti din minți câteodată și am vrea să te schinguim, ca a doua zi să ne propui să dai un sms care să aducă liniște în inimile oamenilor. Să schimbăm lumea!

Viața asta chiar e mult prea serioasă ca să n-o luăm în râs.

La mulți ani, hipstăre!

Să te bucuri!

mihai_vasilescu