Nu știu cum stă treaba la voi, dar la mine e clar, îmi place mult mai mult să merg la teatru decât la film. De fapt, în ultima vreme sunt extrem de reticent referitor la ce se întâmplă prin cinematografe. Din două motive. Primul: nu te poți baza pe trailer-uri. Mi-am luat țeapă de nenumărate ori. M-am dus la film convins fiind că o să văd ceva bun și-am plecat de-acolo hotărât să nu mai calc în vreo sală de cinema.

Și doi. S-a umplut de „bloggeri cinefili” care pentru o invitație la film ar linge și litiera pisicilor mele. N-ai cum să te bazezi pe ce recomandă un cetățean care n-are în buzunar 25 de lei să meargă la cinema. Dap, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care nu dau curs invitațiilor la film pe care le primesc. Prefer să le văd pe banii mei ca să n-am mustrări de conștiință dacă filmul e infect și eu vreau să scriu că e infect.

Mno, revenind, că nu despre film voiam să vorbesc azi, ziceam că merg la teatru cu cea mai mare plăcere. Emoția e alta, trăirile sunt altele, spectacolul în sine e conceput să simți energia pe care ți-o transmit oamenii ăia, actorii, de pe scenă. Așa că fratele vostru a fost mult mai prezent în ultima vreme prin sălile de teatru decât prin cinematografele bucureștene. Deci să nu vă mirați dacă din când în când o să vă mai fac recomandări de spectacole. Ah, și pentru că mă duc să le văd pe banii mei sau pe relațiile mele, puteți fi siguri că recomandările sunt făcute pe bune și pentru că chiar mi-au plăcut. Ca să fie clar.

Așadar, pentru azi, fratele vostru are două recomandări beton.

Prima. „Fecioarele noastre grabnic ajutătoare/Our ladies of perpetual succour”, spectacol care se joacă la Teatrul Excelsior. Din păcate, prea rar, având în vedere că următoarea reprezentație este abia pe 8 octombrie și următoarea după asta, Dumnezeu cu mila, nu se știe când va fi.

N-o să vă dau spoilere că nu-s idiot, o să vă spun doar o scurtă poveste. Am ajuns la una dintre ultimele repetiții generale, la invitația regizorului (nimeni altul decât Răzvan Mazilu). Am stat acolo în sală, m-am făcut mic și m-am bucurat uitându-mă la oamenii ăia cum lucrează. Și pot să vă zic cu mâna pe inimă c-a fost una dintre cele mai mișto experiențe ever.

Doar că, după ce s-a terminat repetiția, m-am întrebat dacă mai are rost să merg la spectacol după ce practic l-am văzut cap-coadă, cu tot cu indicațiile regizorale. Evident, întrebarea a rămas retorică și m-am dus. Well, cine credeți voi că, la final, abia se abținea să nu pișe ochii? Exact, susbsemnatul. O să înțelegeți de ce când, sau dacă, o să-l vedeți. A, să nu uit, e musical și tot ce se cântă se cântă LIVE, cu band pe scenă. Degeaba aș încerca să vă descriu în cuvinte senzațiile pe care le trăiești în sală. Pot să zic că din când în când, fără să poți controla, simți cum ți se face pielea de găină pe tot corpul. De-aia zic, puneți mâna și rezevați-vă bilete că nu se știe când îl mai prindeți.

Și a doua. Habar n-am dacă știți despre Point. Point este un concept de teatru independent, din distinsa noastră capitală. Ceva pe genul Godot Cafe, dacă știți despre vorbesc, doar că mie mi se pare mai mișto la Point. Practic e un club/bar (că nu mă prind exact) unde se face și teatru. Buuun, acoloșa fratele vostru a fost și-a văzut spectacolul „Party”, în regia Ancăi Mara Colțeanu, și s-a pișat pe el de râs. Vă jur că este reprezentația supremă despre ignoranță, despre superficialitate, despre political correctness-ul care ne mănâncă zilele și despre hipsterii care habar n-au pe ce lume trăiesc. Repet, am râs cu muci. 

Am văzut că se mai joacă pe 13 și pe 28 octombrie și bilete puteți să luați de aici. Tot ce pot să vă spun e că ar cam trebuie să mergeți. După ce-o să râdeți bine de tot, o să vă uitați un pic alfel la închipuiții din jur. 

Gata pentru azi.

A, ba nu, ce voiam să întreb pe final. Când ați mers ultima oară la teatru și ce-ați văzut? E pe bune întrebarea, chiar aș vrea să știu.

mihai_vasilescu_fecioarele