Tramvaiul tocmai oprește în stație. Pe scară, practic lipit cu fața de ușă, stă un cetățean a cărui principală îndeletenicire pare să fie s-o păcălească în fiecare zi pe doamna, în negru, cu coasa. Pe sistemul, când îl caută acasă, el e plecat la piață sau la doctor. Și-i merge treaba, cred c-o duce deja cu preșul de vreo câțiva ani.

În fine, revenind, tramvaiul a oprit și cetățeanul care a prins live tratatul de la Versailles stă în continuare cu nasul proptit în geamul de plexiglas așteptând să se întâmple o minune și să se deschidă nenorocita aia de ușă. Dar, ca să vezi al naibii ghinion, nici gând de așa ceva.

Moment în care, în loc să-și miște curul să apese pe butonul fermecat care comandă deschiderea ușii, fără să mai fie nevoie de incantații și rugăciuni, se întoarce spre mine cu o față cruntă și constată că mă aflu oarecum într-o zonă care mi-ar fi permis să apăs pe buton în locul lui. Cu două condiții, să vreau și să fiu dispus să mă deplasez doi pași. Well, ghinion, nici nu voiam, nici nu eram dispus.

Mă privește și mai crunt așteptând să fac ceva. Nu fac și simte că intră in criză de timp.

– De ce nu apeși, bă, pe buton?

Mă uit la el, apoi mă uit în spate ca să mă asigur că vorbește cu mine. Mă uit din nou la el, fix cum v-ați uita voi la o ploșniță aterizată din greșeală pe kurtos colacul bine rumenit din care tocmai vă pregătiți să mușcați (privire care-mi iese extrem de bine când vreau). Rostesc agale:

– Pentru că nu cobor aici.

Încearcă să compileze informația, dar se vede clar după privirea-i complet derutată că nu izbutește neam. Se stropșește spre mine și mârâie:

– Dar cobor EU!

Chestie care mă lasă complet rece, așa că ridic nepăsător din umeri. În timpul ăsta, vajnicul cetățean matusalemic face eforturi disperate să ajungă la blestematul ăla de buton fără ca doamne ferește să facă vreun pas în lateral sau vreo altă mișcare înapoi care să-l ajute în deizderatul lui de a se vedea odată ieșit din tramvai. Și, aproape surprinzător, după ce aproape că își dizlocă mâna din umăr încercând s-o lungească telescopic, victorie, reușește. Coboară extrem de sprinten și, în timp ce ușile i se închid în spate, se întoarce și-mi aruncă plin de scârbă:

– Paștele mă-tii de poponar!

Băi, nene, și mi-am zis de-atâtea ori să nu mă mai îmbrac cu tricoul fuchsia și adidașii lila.

Nțțț.