Presupunem că faptele de mai jos nu s-au petrecut niciodată și că nici măcar n-ar fi posibil să se întâmple. Presupunem și că cel de la care am auzit povestea m-a mințit într-un mod grosolan, pentru că nu s-a pomenit vreodată în lumea asta vreo femeie care să facă așa ceva.

Așadar, după ce-am stabilit toate acestea, presupunem prin absurd că tu ești un cavaler neînfricat care a cunoscut o preafrumoasă domniță. Și pentru că vântul libertății îți bate prin plete și pentru că n-ai mai simțit de mult cum e să-ți zăngăne armura de dorință, ai hotărât că domnița este o candidată numa’ bună pentru inima ta mare și paloșul tău gros. Sau invers. Și cum tânăra pare să nu aibă nimic împotrivă, purcezi s-o înveți cum e cu tainele amorului cavaleresc și cu secretele de alcov. Bine, la partea cu „alcovul” te lămurești repede că tu ești cel care mai are de învățat, dar asta nu poate decât să te bucure. Ai dat peste o domniță inițiată, norocosule!

Și lucrurile merg bine. Domnița pare fericită și gângurește toată ziua. E harnică, veselă, știe ca nimeni alta să-ți curețe armura, să-ți ascută sabia și să-ți lustruiască paloșul.

Lucrurile merg atât de bine că într-o seară (cam la câteva luni de când a dat peste voi norocul), imediat după ce-ai învățat-o pe domniță cum să se joace cu buzduganul fără să-l atingă cu mâinile (este o veche tradiție cavalerească, nu vă gândiți la prostii), din senin a căzut trăznetul sub forma unor vorbe alese și frumos meșteșugite:

– Prințule, ce-ar fi să ne mutăm noi împreună?

Și pentru că tu momentan stai într-un castel cu chirie, în timp ce dumneaei are palat proprietate personală și pentru că de ce nu, la urma urmei domnița pare ce trebuie, hotărăști să răspunzi afirmativ. Bucurie mare. A doua zi umpli carul de luptă și te muți cu armuri, cu arbalete, cu săbii și halebarde, cu tot ce ai, în castelul domniței.

Și lucrurile merg iar bine, din ce în ce mai bine. Nimic nu pare să tulbure idila voastră cea frumoasă. Până într-o zi în care îți zici să profiți de o deplasare inopinată prin cetate și, pentru că ești un cavaler desăvârșit, hotărăști că este cel mai bun moment să-i faci o surpriză domniței. Așa că oprești calul la prima florărie, îți umpli brațele de flori și purcezi spre castelul fericirii tale conjugale, hotărât să i le așterni la picioare.

Ce frumos, ce romantic, cu inima tresăltând de surpriza pe care știi că i-o vei face, urci scările sărind câte trei odată, descui ușa, te năpusești în casă și… o găsești pe domnița inimii tale înfiptă în paloșul fostului ei cavaler. Și când zic „înfiptă”, n-o omorâse nimeni, se înfigea ea singură.

Ei, ce voiam eu să-ntreb, ce faci tu în acest moment cavalerule neînfricat? Cum reacționezi tu în momentul ăla în care stai ca prostul cu florile în mână și te uiți la domnița inimii tale cum încearcă să-și tragă în grabă măcar o pereche de chiloți pe ea?

mihai_vasilescu_cavaler