Vineri. Ora șase și cincisprezece minute, dis de dimineață! Bum, bum, bum. Bătăi disperate și apăsate la mine în ușă. Ridic capul ca să aud dacă sunt însoțite și de „poliția, deschide”. Nu, nu sunt, așa că mă întorc pe partea cealaltă, sperând să înceteze. Ți-ai găsit. Bum, bum, bum. Mă dau jos din pat și mă târăsc la ușă pe sistem zombie. Deschid. În prag, adminsitratorul cu o față radioasă:

– Bună dimineața! Ce bine că vă prind acasă! Am venit după întreținere…

Mă abțin cu greu să nu-l trimt să facă o vizită inopinată în locul prin care a apărut pe lume. Nu de alta, dar săraca maică-să n-are nicio vină că e el nesimțit. Sau are? Mă rog, detalii. Și atunci, apare ea, ideea, din senin, ca toate ideile geniale.

– Bună dimineața, zic. Dumneavoastră știți ce zi e azi?

Ăsta rămâne oleacă interzis, în timp ce pe față i se citește un ușor efort de gândire. Apoi își încearcă norocul:

– Vineri?

Îmi lățesc rânjetul pe toată fața:

– Dom’le, azi e sfârșitul lumii și matale îți arde de întreținere? Mai căutați-mă de luni încolo… dacă mai e cazul.

Și, trosc, i-am închis ușa în nas.

Las’ să vadă și el cum e. Dă-l naibii că nu-l suport, nu e niciodată acasă când ai nevoie de el, dar dacă e să vină după bani, apare ca din senin de zici că are o mășinărie prin care se teleportează direct la mine la ușă. Oricum, știu de pe acum că o să se răzbune luni la ora șase și cincisprezece minute dis de dimineață.

mihai_vasilescu_sfarsitul_lumii1