Comparația e mama nemulțumirii

Post scris de Duamna Vio

Am vrut să scriu astăzi despre ceva vesel. Deja ginisem subiectul . Aş fi scris despre cum e viaţa cu fraţi şi ne-am fi hăhăit amintindu-ne trăznăi din copilărie. Dar m-am răzgândit, prăduitorilor, pentru că viata e şi tristutză. Mno. Aşadar aseară am intrat într-un magazin şi la casă am găsit o fată frumoasă dar tristă şi mototolită. De obicei fac conversaţie, dar acum mă fâţâiam tăcută printre stendere. Deh, aveau reduceri şi eu sunt o duamna. La un moment dat am întrebat ceva despre o rochiţă şi mi-a răspuns politicos după care m-a abordat timid:

-Ce brăţară frumoasă aveţi, tare frumoasă, de unde e?

-Asta? Păi e făcută de cineva drag. Le face cu suflet şi meşteşug o femeie mişto.

-Şi pot cumpăra?

-Nu are magazin. Ea lucrează la un birou, cu cifre şi exceluri ziua, dar face şi brăţări din pasiune în timpul liber.

Fata a oftat prelung:

-Off… ce aş vrea să lucrez şi eu la un birou.

Eu am ridicat privirea mirată din cârpe:

-Da? De ce?

-Păi pentru că toate clientele care vin aici sunt aşa de fericite şi toate lucrează în birouri şi vreau să fiu şi eu ca ele.

-Și ce te face pe tine să crezi că femeile alea sunt cu adevărat împlinite şi fericite?

-Păi aşa par, au de toate şi arată bine şi…

-Par, dar de unde ştii dacă sunt? Tu te compari de fapt cu ceea ce vor ele să pară şi ieşi în pierdere. Asta e o prostie. Niciodată nu e ceea ce pare. Tu nu ştii ce preţ plăteşte fiecare pentru ceea ce are. Unele plătesc cu sănătatea, altele cu viaţa personală sau altele cu demnitatea. Te-ai gândit că poate nu ai fi dispusă să plăteşti preţul ăla?

-Offf… păi m-am gândit, dar vreau şi să ies de aici şi să am mai mult.

-E fain să îți doreşti mai mult şi cam aşa apare evoluţia. Eu cred totuşi că „less is more” şi că nu ştim ce avem până nu pierdem. Mai cred că e o prostie să te plângi că n-ai mai nimic şi să nu vezi că ai sănătate şi atâtea oportunităţi. Mii de oameni nu s-au mai trezit azi ca să se plângă sau să se bucure. Ştii de ce? Au crăpat azi noapte! De aia! Tu eşti printre norocoşii care au deschis ochii de dimineaţă şi totuşi eşti complet dezumflată că n-ai cât pare că au alţii.

Fata din faţa mea plângea. Mă simţeam de porc că n-am rămas la small talkul despre brăţară. În dreapta mea se adunaseră alte două fete şi o chemaseră pe a treia: “Lidia, vino, că trebuie să auzi şi tu asta”.

-Nu, zău, îmi puteţi explica ce naiba nu aveţi? Sunteţi tinere, frumoase şi sănătoase, dar vă plângeţi. De ce? ”

-Nu avem iubiţi.

-Păi, mai, fumeilor, iubiţii vin în viaţa voastră când vă mai băgaţi oleacă minţile în cap. Ce bărbat vine lângă voi ca să vă audă cum vă lamentaţi că n-aveţi, nu puteţi şi nu ştiţi. Le au şi ei pe ale lor şi abia le duc. Să nu mai zic că sunt speriaţi de bombe oricum. Vă faceţi probleme din nimic şi le lăsaţi să vă absoarbă. Sunt oameni care poate în urmă cu o lună aveau totul, atât material cât şi emoţional, dar au primit într-o zi un buletin de analize care îi anunţa că viaţa, aşa cum o ştiau, e pa şi urmează chimiotearpia. Alea sunt dramele adevărate, băi!

Fata din faţa mea făcuse ochii mari şi îşi tot ştergea lacrimile.

-De unde ai apărut tu? De ce şi de unde ai atâta răbdare să explici toate astea?

-Pentru că şi alţii au avut răbdare cu mine când am fost praf şi m-au îmbrăţişat cu empatie şi m-au strâns atât de tare până au pus la locul lor bucăţile rupte din mine. Pentru că oamenii care sunt atenţi la ce se întâmplă în jur şi la suferinţa celorlalţi şi sunt empatici sunt cei care schimbă jocul. Dar eu? Cum par eu? Happy happy joy joy?

-Da!

-Ei bine, ce ai zice dacă ți-aș spune că acu’ un an am clacat? Ce ai zice dacă ţi-aş spune că în urmă cu un an am renunţat la bani destui pentru că nu mai ştiam cum şi când să mă bucur de ei? Dacă ţi-aş spune că cu cât ai mai mulţi cu atât nu-ţi ajung şi nu mai ştii să fii ok cu tine şi să îţi gestionezi viaţa şi relaţiile. Să aştepţi doar weekend-urile şi vacanţa pentru a trăi, nu ajunge. Ai grijă ce-ţi doreşti. Banii sunt scumpi. Am avut un an să reevaluez preţul şi valoarea lor. Un an greu, dar frumos. Am avut zile când nu aveam poate de o cartelă de metrou dar am mers pe jos şi am redescoperit oraşul ăsta bizar şi fermecător. Eu, fata aia ambiţioasă, muncitoare şi independentă care a tras şi a avut mereu, să n-am de o cartelă de metrou! Nu-i nimic. Câteodată e bine să te opreşti din goana asta de nicăieri spre niciunde, după nimic şi să te întrebi dacă munceşti ca să trăieşti sau trăieşti că să munceşti. Asta e întrebarea generaţiei mele şi ne scremem toţi să găsim un răspuns care să ne ţină cu capul deasupra apei. Ştiu că nu te-ai gândit, dar câteodată fetele alea fancy vor să fie „tu”, pentru că să fie „ele” e trist.

Trăim într-o lume a aparenţelor în care vrem să părem, să impresionăm și postăm pe Facebook până şi ce mâncăm şi cu ce ne accesorizăm. Livrăm o imagine falsă despre noi şi ceilalţi se compară cu holograma asta păcătoasă. La fel cum noi, la rândul nostru, ne luăm la trântă cu hologramele altora şi ni se pare că nu avem destul şi nu suntem unde trebuie. Nu, nu avem nevoie de picioare mai lungi sau par mai creţ, de maşină mai scumpă sau ochleari mai fancy, casă mai mare şi posetă de x milioane. Avem nevoie de o pauză în care să redobândim măsura şi recunoştinţa şi să înţelegem că ne ghidăm după modele false şi suspinăm ca proștii după minciunile altora.

Am dat să plec şi m-a rugat să mai trec joi, pentru că îi face bine să mă audă. Draga de ea, mă încearcă plânsul acum când scriu. Mă văd pe mine acum un an şi îmi doresc să mă fi intalnit atunci, să îmi spun că totul va fi bine.

Anul ăsta care a trecut, nu mi-a adus bani dar mi-a adus emoţii, lecţii şi senzaţii nepreţuite. Poate că am trăit toate astea pentru a putea îmbărbăta la rândul meu, într-o seară călduroasă de mai, o fată deznădăjduită şi debusolată. Nimic nu e întâmplător şi joi o să mă întorc să continui povestea cu fata cu ochi mari, albaştri şi trişti. E o poveste acolo.

Am plecat cumva pe gânduri. În drum spre casă, pe lângă Antipa, am dat de un homeless desculţ care căuta în gunoi. Avea părul murdar, hainele rupte şi a scos un pahar de plastic din care a băut, cu sete, ceea ce mie mi s-a părut mai degrabă o picătură imaginară de bere. Zâmbea. Apoi am trecut pe lângă un domn lângă care stătea scris pe un carton că e singur şi că îi e foame. Am făcut ce am putut. Am zâmbit.

Peste alţi doi metri stătea pe un gard de metal o doamnă care mătură strada şi privea senină spre Piaţa Victoriei. Ochii noştri s-au întâlnit când am ajuns în dreptul ei. Ne-am zâmbit. Cei mai nefericiţi însă nu sunt cei trei întâlniţi pe alee, ci cei care au mult şi nu mai ştiu că au. Cea mai urâcioasă amnezie e aia care te face să uiţi lucrurile bune din viaţă.

Voi cum staţi la capitolul ăsta? La ce râvniţi şi ce nu mai ştiţi să preţuiţi?

sursa foto