Articol scris de Iulia.
…
Cine mai bântuie pe la mine pe febeu probabil că a văzut că am avut la un moment dat o postare despre replicile cretine și/sau amuzante de care am parte de când bântui prin lume cu Dogii.
Pentru cine habar n-are despre ce vorbesc, eu sunt Iulia și împart casa și viața, printre altele, cu 3 Dogi germani. Și un Schnauzer uriaș, și un copil, și un soț, și o pisică, și niște pești…
Pe scurt, o parte din adunătura de lighioane e cam asta:
Dar pentru că spațiul pe febeu e limitat, am zis să vă relatez azi încă vreo câteva, care nu mi-au încăput acolo.
Prima:
Mă duc cu Kaboom prin ceva magazin de bricolaj. Nu mai știu dacă era Dedeman sau Leroy, da’ nici nu importă.
Era as’ primăvară, așa că eram plecată la vânătoare de pământ pentru florile pe care voiam să le pun în jardiniere.
Umflu câinele c-o mână, coșul de cumpărături cu alta și purced. Găsesc rapid sacii cu țărână, încarc 2 pe platforma căruciorului și o iau spre casele de marcat.
Plătesc, plec spre ieșire. În drumul meu, un domn care evident ne privea, destul de insistent.
Îmi văd de treaba mea, doar că, ce să vezi, când trec prin dreptul lui, mă interpelează:
– Ăăăăă, ce rasă e ăsta?
(în paranteză fie spus, așa-mi plac de crăp oamenii care nu dau nici bună ziua, nici ’te-n dinți, nici nimic, sar direct la tine cu întrebarea, că plm, ce ne f*te pe noi bunul simț și politețea, noi avem o curiozitate și tre să ne-o satisfacem)
Îi răspund din mers și-mi caut de drum. Dar omul meu nu se lasă cu una, cu două:
– Ăhăăăă, pun pariu că cel puțin un sac d-ăsta mănâncă pe săptămână! și face un semn cu subînțeles din bărbie spre cărucior.
Mă opresc, mă uit lung la el, apoi mă uit la câine, apoi la sacii de pământ de pe cărucior.
– Sincer, pământ de flori n-a mâncat niciodată până acum, dar mi-ați dat o idee, poate așa scăpăm mai ieftin cu hrănitul lui!
Ș-am încălecat pe câine ș-am plecat.
A doua – tot cu Kaboom
Tocmai luasem copilul de la școală și ne îndreptam spre locul unde parcăm mașina. E o plimbare de vreo 15 – 20 de minute, care însă taie fix centrul vechi. Așa că, inevitabil, de fiecare dată avem parte de diverse interacțiuni.
Ieri. Mergeam în treaba mea, copilul era câțiva pași mai în față cu tac-su, când văd o femeie venind din sens opus, care se oprește la câțiva pași de noi, ne studiază atent, după care îmi zice:
– Excuse me, are you sure that is not a horse? (adicătelea: Îmi cer scuze, ești sigură că ăla nu e un cal? – măcar asta a fost politicoasă)
Am tras adââââânc aer în piept, am zâmbit politicos și i-am zis că nu, nu-s sigură, da’ în acte scrie că e câine, așa că am luat-o și eu de bună.
Iar în sinea mea m-am gândit că dacă aș primi câte un cent pentru fiecare dată când am auzit întrebarea asta sau variațiuni pe temă (Aoleu, ăla e cal sau câine? Aoleu, ce ponei imens mai e și ăla? Aoleu, nu ai nevoie de șa pentru el? ș.c.l., ș.c.l.), acu’ aș sta cu buricul la soare într-o republică exotică, cu o băutură colorată și cu umbreluță sub nas nu scriind texte pentru Vasilescu. Da’ nu primesc, așa că scriu texte pentru Vasilescu și aștept poala aia de bani promisă :))))))
Și ultima:
Luăm copilul de la școală și îl întreb cum a fost, ce s-a mai întâmplat, d-astea… îmi zice el una-alta, după care, în dreptul unei treceri de pietoni, îmi arată cu degetul spre un băiat mai mare bine decât el, care stătea turcește pe trotuar și butona un telefon.
Și îmi spune:
– Mami, uite, ăla e băiatul ăla mai mare de care ți-am zis că uneori ne mai dă șuturi în fund și ne șutează mingea din teren, ca să plecăm de acolo, să se poată juca ei.
A, daaa? Mbineee.
Îl expediez pe copil să o ia înainte să se ducă la tac-su, după care mă duc la micul mare curajos cu ăia mai mici decât el.
Parchez câinele pe care-l aveam atașat de mine fix în fața lui, ceea ce, ca urmare a faptului că stătea turcește, numitul câine Kaboom îi cam scuipa semințe în freză.
Când a văzut că brusc s-a făcut umbră deasupra lui, a ridicat privirea din ecranul telefonului.
Atunci m-am sprijinit de câine cam cum te-ai sprijini de un pervaz, când vrei să contempli peisajul, i-am zâmbit și i-am zis pe cel mai calm ton posibil:
– Pisoi, dacă mai continui să necăjești copii mai mici decât tine, să știi că există și oameni, și câini, mai mari la rândul lor decât tine, care pot și ei să vină și să te necăjească pe tine. Și nu vrem asta, nu-i așa?
A căscat gura, de parcă ar fi vrut să zică ceva, dar a rămas în poziția pește pe uscat, a bulbucat ochii ca melcul și a clătinat ușor din cap.
I-am mai zâmbit o dată și mi-am căutat de drum. Habar n-am dacă am procedat bine sau rău, în general nu-s de acord să intervină părinții în hârâielile dintre copii, chiar și când sunt diferențe de vârstă între ei.
Dar de puștiul ăsta îmi tot zice fi-miu de ceva vreme, iar în condițiile în care el și colegii lui s-au plâns la învățătoare, iar învățătoarea probabil mai departe către profesorii acelui copil, iar comportamentul persistă, mi-am zis că hei, de ce nu?
Aștept roșiile :)))) dar desigur și povești de-ale voastre cu căței și străini, amuzante sau de-a dreptul enervante.
N-am nicio poveste de-asta, nefiind detinatoare de caine. Dar am intrat sa zic ca sunt frumosi si dogii, dar schnauzerul e mai simpatic.
In rest, sanatate la toata lumea!
Haha, o să-i crească inima lui musiu soț când o să citească asta 😁
Am leșinat!! Tre să vin pe la voi prin oraș peste fro doo săptămâni, dacă plătesc, îmi pui și mie șaua pe Kaboom să dau o tură, da? 🙂
Eu povești cu căței n-am, că n-am căței. Am două mâțe negre tăciune și nici nu-s d-aia care să stea la conversații pe la ușa blocului. Mă limitez la salut și îmi văd de treabă. Sunt convinsă că unii vecini cred că-s vrăjitoare, ceva, că numa alea țin mâțe negre pe lângă ele 😀
Comentariu beton!13
🤣🤣🤣🤣🤣🤣
Eu îți pun șaua pe Kaboom, da îmi dai și mie mătura să dau o tură? 🧙♀️🤣
Comentariu beton!14
Păcat că nu erai măcar cu toți câinii, pentru impresia artistică, desigur 😁
Da, ar fi fost o treabă, dar cred că fost impresie suficientă și așa 😁
Mirarea celor care te intreaba daca e cal sau ciime e autentica. La fel ca si impolitetea lor.
Mie imi plac toti buchet, nu prea inteleg insa cum te descurci in casa, tu esti mica (din ce am dedus logic, vazind ceva poze) – si atunci intrebarea mea e alta: cum te tii pe picioare daca iti articuleaza unul de asta o coada? Din dragoste, da’ tot coada care da karata in caramida e.
Sint sigura ca ei compenseaza cu tone de iubire.
Umblu mult pe lângă pereți 🤣
Și sunt mereu vânătă. Norocul meu e că prin casă, în cea mai mare parte a timpului, dorm
Și atunci sunt periculoși doar olfactiv.
Când eram (mai) tânăra, o dimineață frumoasă de toamnă primesc ordin de la director să plec la un punct de lucru la cam 35 km ca s-au incurcat biții. Bine dispusă ca nu apucasem să beau cafeaua, am urcat in mașină cu soferul la fel de bine dispus și am plecat. In primul sat o barieră naturală formată de o turmă de oi ne-a oprit. Arunc o privire pe geam și văd „umarul” unui caine, capul imens al dumnealui era mai sus. Am fost foarte multumita ca toate geamurile erau inchise, anti miros oi. Animalul era atașat de un domn mic și gras care sprijinea cu cealaltă mâna o bicicletă. Am aflat de la niste consateni ai cainelui ca era un Mastiff, cu toate amanuntele „de ce-i mai trebuie bicicletă ca poate incaleca animalu'”, „asta mănâncă o oaie pe zi” si alte asemena. Am dat pe net și am aflat că este „a good natured breed”. Really? La cat de speriata eram cred ca eu nu eram good natured.
🤣🤣🤣
Acum vreo 13 ani aveam un ciobănesc german pe nume Hans. Doar că Hans era nițel mai mare decât media rasei lui. La 4 luni, lumea zicea că are 7. La 7 luni, lumea era convinsă că are 2 ani. Și tot așa, până a ajuns să-mi vină până la șold și să aibă, la greutatea lui maximă, vreo 53 de kilograme vii.
Ei bine, când era încă un copilandru, cred că avea puțin peste un an, plecasem cu mașina spre socri. Pe drum, oprim la alimentare în 1 Decembrie, la OMV. Benzinărie cu cafenea.
Omul punea benzină, eu țineam blănosul la iarbă, în lesă, că poate vrea să facă pipi/caca.
Hans vede un cățel mic, maidanez, care își făcea veacul prin benzinărie. Mic-mic. Cam cât un bichon.
Cățelul îl vede pe Hans. Cățelul decide să fugă.
Hans decide că are nevoie de un prieten. Cu forța.
Eu, agățată de lesă, nu mai aveam practic niciun cuvânt de spus în această ecuație.
Cățelul – maraton.
Hans – ultramaraton.
Eu – 100 de metri garduri, deși nimeni nu-mi spusese că particip. Nu mai reușeam nici să pășesc normal, părea că măsor terenul benzinăriei cu pașii.
„Ratez” niste tuia plantati pe gazon la milimetru.
Cățelul mic ajunge la gard, se strecoară printre șipci și dus a fost.
Hans ajunge la gard și se oprește. Fix. Ca o mașină de curse.
Prostul atașat de Hans, adică eu, cu un sistem de frânare evident mult mai prost, își continuă traiectoria și se înfige în gard.
Benzinăria întreagă a început să râdă.
L-aș fi omorât? O, daaa!
Imi era rușine de îmi venea să dispar cu tot cu gard.
Abia atunci am observat că OMV-ul avea și cafenea.
Și că era plină. Și că toți oamenii din cafenea văzuseră „spectacolul”.
Așa că, dacă cineva își amintește de acum vreo 13 ani un ciobănesc german cat un vițeluș, un cățel maidanez cât un bichon, o ființă tractată prin iarba unei benzinării și un gard care a pus capăt cursei… da, eram noi.
Au trecut 13 ani de atunci. Hans nu mai e printre noi.
Acum povestea mă face să zâmbesc.
Și mi-e tare dor de el.
P.S. Următorul companion a fost un motănel de o lună și jumătate. Prea mic.
Mergând cu el la același veterinar la care mergeam cu Hans, aud când intru:
„Ce aveți acolo, așa mic, mic… mic…mic?”
Normal, era o sutime din Hans.
Comentariu beton!20
Și, dacă tot m-am pornit — legat de pisicu’ micu-micu…
Îl aduc acasă.
Era atât de mic! Atât de mic, încât, retrospectiv, nici măcar nu trebuiau să mi-l dea. Mai avea de supt la mama lui.
A doua dimineață de când eram împreună, eu încă dormeam, când aud un mieunat ciudat.
În fracțiunea aia de secundă, primul meu gând a fost:
„Gata. M-am urcat pe el în somn și l-am strâcit. Văleleu, e probabil mort.”
Nțțț.
Creaturica zburlită, care fusese și ea în pat, făcuse o diareeeeeeee de-a proiectat-o înainte, acompaniată de un mieunat ciudat tare.
Aparent, din prima noastră noapte împreună, pisoiul își începuse deja „cariera” de producător de incidente.
Aș râde de povestea ta cu fluturatul involuntar după Hans, dar cum sunt pățită, râd numa așa, cu jumătate de gură 😆
Iar legat de pisoi, nu e prima poveste de genul pe care o aud, se pare că multe mâțe (mici, în special) au talentul ăsta de a produce „bucurii” care mai de care în prima noapte în noua casă. Da’ măcar sunt oneste, știi că urmează să-ți facă belele toată viața 🤣
@Alexandra, am patit si eu fix la fel doar ca aveam in lesa un teckel mic de vreo 3 kg. Dar vioi tare. Cred ca am mai povestit pe aici cand m-am dus la magazin cu el. A luat-o la fuga, eu dupa el. La un moment dat se opreste brusc, eu fara frane, iau o tranta serioasa pe pietris. Era vara, pantaloni scurti, julitura pe masura pe tot piciorul de la sold pana la degetul mare🙄🤕.
Una peste alta, l-am visat azi-noapte. Cica intrase in groapa septica💩. L-am scos de acolo, el se scutura pe mine si pana sa pun capacul intra in groapa al doilea caine, un dog ca al Iuliei😂. Ca sa vezi unde te duc visele cand te gandesti ca e sambata😴😳🤣.
A fost o vreme când am locuit la Câmpulung Muscel! Aveam un schnauzer uriaș, pe care îl mai plimbam, când era fii-mea la școală. Locuiam la bloc (nu era ideal pentru un câine mare, dar deh, copila voia câine, nu cățel). Ies la plimbare prin centru: o cucoana îmi spune, plină de indignare: “un porc nu ai crește!”….la care eu senină îi răspund: unde mamaie, pe balcon???
Comentariu beton!14
Aaaaa, astea sunt la ordinea zilei, dar mai degrabă în variațiunea „un copil n-ai crește!” atunci când n-am copilul atașat de mine sau în varianta „sunt oameni care mor de foame și tu hrănești javrele astea care mănâncă cât șapte!”
Eu am un bichon, ăla stă numai după mine, n-am bază în el că păzește curtea. Se bucură ca nebunul când vine cineva la noi, străin sau cunoscut. Tot eram întrebată dacă mușcă până am pus pe poartă afișul cu câinele rău. Și am mai pus unul „Lasă câinele, ai grijă la pisică!”. Mă amuz teribil când îi văd pe unii căutând pisica cu privirea speriată.
Am vazut la un moment dat o poza pe fb cu copilul si unul dintre micutii tai caini pe strada. Si m-am gandit ca trebuie sa te fii intrebat careva cum de indraznesti sa lasi copilul singur cu cainele😀
Cat despre bully’s, ai procedat bine. Cineva trebuie sa le plateasca cu aceeasi metoda din cand in cand.
Eu am o curiozitate. Ați făcut brainstorming în familie când i-ați pus numele Kaboom?
Sau se pârțâia așa de tare ca a venit natural?
Nu de alta, dar mai știu pe cineva al cărui câine se numește Mitralieră exact din cauza asta. Bine, nu e marele danez ( parcă așa se mai nuste rasa, nu?) ca al tău. E mai mult mai-danez.
Poate că puștiul lui Iulia este fan Toy Story și de aici numele. Nu ai idee cât am cautat figurina Kaboom pentru băiatul meu care era fascinat de personaj 🤷
Nu am avut niciodată câini de talie mare, dar nu pot să nu vă povestesc o întâmplare amuzantă pe care am pățit-o ieri. N-are nicio legătură cu câinii, dar are legătură cu interacțiunile neașteptate dintre oameni. 🙂
Săptămâna trecută, soția mea s-a mutat, împreună cu trei colege, într-un nou cabinet de fiziokinetoterapie. Mutarea a însemnat nu doar transportul mobilierului și al echipamentelor, ci și construirea unor multe elemente noi, bineînțeles din lemn. Și, cum în familie eu sunt omul cu sculele, am avut de făcut de toate: spaliere verticale și orizontale, structuri prinse de tavan, pereți de cățărat, sisteme de prindere și de legănat și câte și mai câte.
O săptămână întreagă am alergat între atelier, magazinele de bricolaj și noul cabinet. Cred că n-am dat în viața mea atâtea găuri în pereți într-un interval atât de scurt. La treabă au participat și soții colegelor, care, la rândul lor, au mai apelat la mine pentru diverse soluții. Ne-au ajutat și câțiva oameni din clădire, mai ales la cărat. Cabinetul este la etajul doi și, deși există lift, unele dintre lucruri nu încăpeau în el.
Ieri am fost să fac ultimele retușuri. Nu aveam la mine cardul de acces, așa că am sunat la interfon. Până să-mi răspundă cineva, un domn care lucra, evident, în clădire mi-a deschis ușa.
Eu eram încărcat ca un pom de Crăciun: câteva bucăți de lemn în brațe, scule ținute la subraț, pungi cu holșuruburi și alte mărunțișuri ieșindu-mi din buzunare.
Omul mă privește, îmi zâmbește larg și mă întreabă foarte amabil:
— Vă ajut?
Eu mă uit candid la el și îi răspund:
— Da, sigur! Mai am câteva lucruri de cărat de la mașină. Haideți că le las pe astea aici și mergem împreună să le luăm.
În clipa aia, zâmbetul i-a dispărut, ochii i s-au bulbucat și, vizibil surprins, a repetat:
— Vă ajut?! Adică… vă întrebam unde mergeți!
Abia atunci mi-am dat seama că omul nu se oferise să mă ajute la cărat, ci mă întrebase, de fapt, unde vreau să ajung. M-a bufnit un râs pe care, în mod evident, nu l-a înțeles. I-am spus la ce apartament merg și ne-am văzut fiecare de treabă.
Dar expresia lui din momentul în care a crezut că tocmai s-a oferit voluntar să care niște lemne cu un necunoscut a fost absolut priceless! 😂
Cât privește felul în care ai rezolvat problema cu puștiul, mi se pare că ai fost chiar soft.
la mine cre-că-i prea devreme sau ceva, că am citit o altă vocală în loc de diftongul din „poala de bani” de la @Vasilescu…
după a doua cafea poate revin cu impresii;
Mama a primit de la o clasa de elevi un cățel drăguț, micuț, o bijuterie. De fapt era un mioritic care a ajuns la 70 kg (mama avand cam 45 kg) și care din Pufinel a ajuns sa fie botezat Sache (de la Afurisache), după ce roses e numeroase perechi de pantofi, ghete și sandale, cu o bucurie extraordinara. Problema e ca asculta numai de mama și de tata, eu eram cantitate neglijabila, asa ca era o bucurie sa îl vezi lipit de piciorul mamei, fără sa facă nici un pas aiurea, sa alerge mâțe, cățeluși sau muste, și o întreaga comedie când ieșea cu mine afara, târându-ma print toți boschetii din Parcul Operei. Și toti stăpânii de căței din parc se distrau teribil pe tema asta: „a venit Oana cu tancul” ! Pana la urma s-a cumințit, dar asta doar după dresaj, deși când era bucuros tot se suia pe umerii noștri, sa ne pupe!
Bravo, bravo! Pentru faza cu câinele și puștiul care necăjește alți copii.
Așa m-am săturat de parentingul ăsta modern prost înțeles și de politically correctness-ul dus la extrem!
In rest, sunteți super simpatici și dacă nu o să îți fac eu o surpriză de de genul: „Bună! Sunt Petronela de pe FB și blogul lui Vasilescu! Ce cal simpatic plimbi prin Piața Sfatului!” 🤣