Articol scris de Iulia. 

…

Mai mult ca sigur v-am tot povestit în repetate rânduri cât de tare mi-e mie frică de insecte.

Poate vă mai amintiți povestea cu lacusta ucigașă de la Viena.

Mno, dacă nu știți despre ce vorbesc și vi-i lene a citi toată poliloghia, vă spun pe scurt cam atât: io sunt omul ăla care atunci când aude

„Flu-tu-raș, nu mai ai a-ri-pioa-re”

dă ochii peste cap și se gândește: e, bine ți-a făcut, cine dreq te-a pus să îți fâlfâi aripioarele pe unde nu-ți fierbea oala, ha?

Acestea fiind zise, trebuie să vă mai spun și că, noi stând la țară, am parte de interacțiuni cu jivine d-astea chitinoase și nu numai, mult mai des decât mi-aș dori.

Și pentru că, după cum am mai zis, de ce ți-e frică, nu scapi, în ultima vreme ne mai confruntăm și cu o epidemie de urechelnițe. 🤢🤢🤢 În principiu, bântuie doar pe afară. În principiu. Și nu că asta mi-ar face mie viața mai ușoară, dar na…

Pentru cine nu e familiarizat cu aceste odioase creaturi, să știți că le plac foarte mult locurile umede și întunecate. Nu, nu genul ăla de locuri umede și întunecate, perverșilor! Locuri gen sub ghivece, de exemplu.

E. Ca orice om normal, eu am la chiuveta din bucătărie, un burete de vase, precum și o lavetă. Știți de care, de-aia care se face moale când o uzi și se face beton după ce se usucă. Lavetă care, de obicei, rămâne pe marginea chiuvetei, împăturită sau nu în 2.

Mno. Într-o dimineață, săptămâna asta, mă duc la bucătărie și văd vreo 2 vase în chiuvetă.

Zic să pun mâna să le spăl, că tot erau puține. Spăl, pun la scurs. După care îmi cade privirea pe stropii de apă apăruți, inevitabil, prin preajma chiuvetei, ca urmare a operațiunii de spălare vase.

Așa că pun mâna pe lavetă, dau să o desfac din cele 2 jumătăți în care era împăturită, moment în care se produce tragedia. Simt cum laveta mișună sub mână mea. Încă paralizată de surpriză, mă uit.

Tocmai pusesem mâna pe o nenorocită de urechelniță.

Băi, fraților, vă jur că nu exagerez cu nimic, nici dacă ar fi fost plină cu acid și mi-ar fi ars carnea de pe mână până la oase, nu as fi aruncat lavetă aia la fel de repede cât colo.

Dar asta n-a fost tot. Pentru că panica mea a fost atât de mare și absolută, am tras un urlet de era cât pe ce să ucid toate ființele vii, atât din casă de la noi, cât și din imediata vecinătate.

Am urlat de a venit copilul în goana mare de pe unde era, să vadă cine o ucide pe mă-sa, am urlat de bietul musiu soț mai avea un pic și avea nevoie de pantalonii maro, am urlat de s-au trezit câinii în panică maximă și au sărit la atac, să ucidă răufăcătorii care ne cotropiseră.

Erau bieții câini buimaci, alergau de colo colo, se bubuiau unul de altul și nu știau care încotro să o apuce și unde să deie atacul.

A durat oleacă până când eu am reușit să îmi recapăt glasul și să calmez mai întâi bipezii și apoi patrupezii, dar până la urmă, a scăpat toată lumea cu viață.

Mai puțin jivina odioasă care a provocat nenorocirea și era cât pe ce să mă ucidă pe mine, și întreaga mea familie.