M-am luat de la un comentariu la articolul de zilele trecute și-am zis că n-ar fi rău să ne destrăbălăm un pic pe subiect. O singură rugăminte am, citiți cu atenție ce-am scris, că nu vreau să stăm să ne certăm pe motive de citit pe diagonală.
Așadar, dacă la 45 de ani încă mergi în concediu DOAR cu mama și tata, s-ar putea să am niște vești pentru tine. Am scris 45 ca sa fie mai ușor de înțeles, dar puteți înlocui 45 cu orice vârstă între 40 și 75 de ani.
Există un fenomen despre care se vorbește prea puțin. Nu pentru că ar fi rar, ci pentru că nimeni nu are curajul să se atingă de el. Din motive evidente. În momentul în care îndrăznești să spui ceva despre relația dintre un om și părinții lui, apar instantaneu comentarii de genul:
„Dar ce-ai cu părinții?”
„Eu îmi iubesc mama!”
„Familia e cel mai important lucru pe lume!”
„Să te văd eu după ce nu-i mai ai!”
Da, boss, și eu mi-am iubit părinții, dar nu despre asta este vorba. Știu că pentru tine pare că despre asta e vorba, dar, crede-mă, nu e. O să te convingi mai jos. Sau nu.
Există o diferență uriașă între „îmi iubesc părinții” și „părinții sunt singurii oameni cu care îmi petrec timpul liber”. Dacă nu te prinzi care e diferența, poate n-ar fi rău să te oprești aici din citit. Nu de alta, dar presimt c-o să te enervezi groaznic.
Mai exact, există adulți perfect funcționali, cu serviciu, cu salariu, cu permis de conducere și uneori chiar cu fire albe în barbă, care își organizează viața exact ca la 17 ani. Singura diferență e că acum au card de credit.
Oamenii ăștia merg în concedii doar cu părinții, ies la restaurant doar cu părinții, fac revelionul cu părinții și, dacă-i întrebi care sunt planurile pentru vacanța de vară, răspunsul începe invariabil cu:
„Mergem cu ai mei…”
Nu știu cum să vă spun, dar la un moment al vieții încolo expresia „merg cu ai mei” ar trebui să înceapă să înceapă să sune ciudat pentru oricine.
Nu, nu spun că este ceva greșit să mergi în vacanță cu părinții. Din când în când poate fi chiar foarte frumos. Mai ales când realizezi că oamenii ăia nu vor fi veșnic aici.
Problema apare când acesta este singurul tip de vacanță pe care îl cunoști.
Și eu am dus-o pe maică-mea să vadă Londra, Barcelona și Viena, pentru că în toată viața ei ieșise o singură dată din țară, pe vremea lui Ceaușescu, dar și atunci a fost într-o croazieră în fostul URSS.
Mi-am dorit s-o duc să vadă și altceva, am dus-o să vadă și altceva, i-a plăcut, s-a bucurat, dar de-aici până la să ne facem concediile DOAR împreună e cale lungă. Nici măcar nu și-ar fi dorit așa ceva, că maică-mea era o femeie foarte inteligentă. Pe taică-meu n-am reușit să-l scot din Vâlcea.
Prin urmare, nu, nu e nimic rău să-ți mai duci părinții din când în când să vadă chestii mișto, dar când ai 40 sau 45 de ani și nu poți concepe un concediu fără mama și tata, nu mai vorbim despre afecțiune. Vorbim despre lipsa unei separări care ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp în urmă. Și n-o spun eu, o spun oamenii de specialitate.
Știu, o să sară imediat cineva:
„Dar ce te interesează pe tine cum își petrece omul concediul?”
Pe mine, personal, nu mă interesează absolut deloc, din partea mea puteți să vă faceți concediile cu Șoșoacă sau cu femeia cu melci pe față, n-am nici cea mai mică problemă, dar asta nu înseamnă că nu pot să explic cum se vede de la mine. Și nu doar de la mine, întrebați orice terapeut.
Dar să știți ca se poate și mai rău decât mersul în concediu, există și categoria „avansați”, adică oamenii maturi care locuiesc cu părinții fără să fie obligați de împrejurări.
Băi, nu știu, dar să ai peste 40 de ani și să stai cu mă-ta fără să fii obligat de vreo condiție specială, doar pentru că așa îți dorești, după mine e caz clinic.
Cum tot pe-aici se încadrează și cei care nu stau efectiv cu părinții, dar au avut grijă să nu cumva se îndepărteze prea tare, doamne apără și păzește. Așa că părinții stau pe aceeași scară, sau în blocul de vizavi, sau la maximum două blocuri distanță, că nu se știe niciodată când apare o urgență majoră și trebuie intervenit rapid.
Gen, să afle mă-ta dacă ai mâncat ceva la prânz. Sau dacă ai pus geacă pe tine. Sau dacă nu cumva ar trebui să mai dai cu aspiratorul prin casă. Sau să vină la tine când au ei chef.
Pentru că, să fim serioși, ce poate fi mai plăcut decât să te trezești cu mă-ta în sufragerie la orice oră din zi sau din noapte? De cele mai multe ori fără să te anunțe că vine.
Și de ce ar face-o? Nu de-aia i-ai dat cheie? Ca să poată intra direct peste tine la șapte dimineața, când îți bei cafeaua în cucu’ gol și încerci să-ți amintești dacă e marți sau miercuri.
Și nici măcar nu poți să te superi, pentru că imediat apare replica supremă:
„Da’ ce, mamă, nu pot să vin și eu la copilul meu?”
Nu, nu poți, în plm!
Sau, mă rog, poți. Dar există o diferență subtilă între „vin în vizită” și „am acces permanent în locuința unui adult de 45 de ani, ca și cum ar fi încă în clasa a șasea”.
Convingerea mea este că oamenii care nu se desprind niciodată de părinți ajung foarte des să nu se desprindă de nimic. Nu-și asumă riscuri, nu iau decizii singuri, nu construiesc relații mature, nu suportă ideea că pot greși fără să existe cineva care să le spună ce au de făcut.
Și-atunci apar situații absolut fascinante.
Omul are 43 de ani, dar mama îi face bagajul.
Omul are 39 de ani, dar tata îi explică ce mașină să cumpere. Și nu doar ca-i explică, dar unui fost prieten nu i-a dat tac-su voie să-și cumpere ce mașină își dorea, a trebuit să-și cumpere ce voia taică-său. Fostul meu prieten avea în jur de 40 de ani când se întâmpla asta.
Omul are 47 de ani, dar nu pleacă nicăieri fără să-i consulte pe ai lui.
Practic, oamenii ăștia sunt adulți doar pentru că au împlinit o vârstă, mintal sunt niște copii care depind de părinți.
Iar ce mă fascinează cu adevărat este că-și justifică dependența prin iubire.
„Dar eu sunt foarte apropiat de părinții mei.”
Perfect, bosule, minunat chiar. Și eu sunt foarte apropiat de frigider, dar asta nu înseamnă că trebuie să dorm în el.
A fi apropiat de cineva nu înseamnă să nu poți funcționa fără acel cineva. Dimpotrivă.
Relațiile sănătoase sunt cele în care poți trăi foarte bine și separat, dar alegi să petreci timp împreună.
Asta este diferența dintre iubire și dependență. Și se aplică în ORICE relație, nu doar în cea cu părinții.
Nu zice nimeni să nu-ți iubești părinții, dar când toate deciziile tale de om matur se iau doar împreună cu mă-ta și cu tac-tu, s-ar putea să ieși un pic din sfera „iubirii”. Cât despre cât de matur ești când ai trecut de 40 de ani și ai tăi decid pentru tine, cred că nu mai e nevoie să-ți explic.
„Da, dar eu îi respect și de-aia fac asta.”
Din nou te minți singur și știi și tu că te minți.
Respectul față de părinți e minunat, e ceva ce trebuie să simțim cu toții, maturitatea înseamnă cu totul altceva.
Înseamnă să fii capabil să-ți construiești propria viață, să iei propriile decizii, să faci propriile greșeli, să ai propriile succese și dezamăgiri, să pleci în concedii fără să simți că se prăbușește universul dacă, într-un an, nu-ți faci vacanța cu mămica și tăticu’.
Iar dacă universul chiar ți se prăbușește fără ei, s-ar putea ca problema ta să fie mult mai mare decât îți dai seama. Se numește „dependență”.
Prieteni, lucrurile stau exact așa, dacă bei trei sticle de whisky pe zi, lumea se îngrijorează pe motiv că ești dependent de alcool. Și pe bună dreptate, că chiar ești.
Dar dacă la 45 de ani încă nu poți funcționa fără aprobarea părinților, lumea spune că ești „un copil bun”, nu se îngrijorează nici dracu’, deși vorbim tot despre dependență.
Vestea bună e că, precum orice dependență, se poate trata. Dar cu o singură condiție: să-ți dorești asta.
Da, știu, o să zici că sunt nebun și că în niciun caz nu ești dependent de părinți. Nicio noutate, absolut toți dependenții îți vor spune exact același lucru.
Alcoolicii refuză să creadă că sunt alcoolici, fumătorii susțin că se pot lăsa oricând de fumat, drogangiii bagă în venă de plăcere, se pot lăsa a doua zi daca vor, iar grașii n-au nicio problemă să renunțe la mâncare. Exact, dar exact ca toți ăștia ești si tu.
Dacă nu mă crezi, răspunde-ți sincer la întrebarea asta: ce-ai face dacă de mâine ai fi obligat să-ți trăiești viața fără ei? Cum mai iei tu deciziile dacă nu mai e nimeni care să-ți spună ce să faci?
Nu e nevoie să-mi răspunzi mie, știu că n-o vei face sincer (toți dependenții te mint în primă fază), singurul căruia trebuie să-i răspunzi la întrebare ești tu.
Asta dacă nu alegi să te minți și pe tine.
Nu știu cum e dependența asta de părinți, pentru simplul fapt că tata a murit când aveam 16 ani, iar mama era prea ocupată să facă față traiului nostru ca să mă mai și răsfețe. La 20 de ani aveam locuința mea și la 25 aveam deja un fiu, așa că nu am mai avut ocazia să devin dependent de mama. Fiu-meu și-a luat repede zborul de acasă, dupa facultate a avut un job în orasul în care a studiat, iar fetița mea, care acum a terminat clasa a 10-a, deja ne-a spus că asta va fi, probabil, printre ultimele dăți când vom face vacanța împreună, că ea va vrea să mearga cu gașca ei! Deci…
Comentariu beton!74
Ce-ar mai fi de zis?
Am avut „un iubi” dependent de mămica lui, cu care vorbea la telefon în fiecare dimineață și seară și căreia îi trimitea zeci de mesaje zilnic, cu poze. Ce mânca, ce purta, ce cumpăra etc. Omul avea 46 de ani și mi-am dat seama după vreun an că toate femeile din viața lui erau aduse în fața maică-sii așa cum îi aduce pisica șoareci stăpânului.
Locuia în blocul vecin cu ea (și mai moștenise niste bani cu care-și cumpărase încă două apartamente tot în blocurile vecine). Înainte să mă cunoască pe mine, își petrecuse tot concediul cu mămica prin țară.
În apărarea mea, omul părea zdravăn, bătea cuie, repara chestii și conducea mașina ca un maniac.
Comentariu beton!19
Oi oi oi.
Cred că e posibil sa fie emotionally damaged. Adică bolnavi. Sau pur și simplu nematurizati, rămași copii dpdv emoțional. Si sa râdem de bolnavi nu este elegant.
Comentariu beton!27
Ai scris greșit „sunt”.
Ami cer scuze.
Eu chiar nu-mi pot aminti o vacanță în care am fost cu ambii părinți, există ceva fotografii, dar nu și amintiri.
Cu mama am mers în vacanțe prin țară, circuit cu trenul+autobuze+ia-mă nene în gimnaziu.
Cu tata, ultimele ieșiri au fost cu cortul la Iezer (16 ani) și Stânișoara (18 ani)
Din clasa a doua am fost în tabere școlare, două săptămâni nu știam de ei, nici ei de mine.
Sunt de-acord total cu ce-ai scris. Și am citit tot 😂
Comentariu beton!24
Nu reușesc să-mi amintesc când am fost ulitma oară într-o vacanță cu amândoi ai mei. Bine, mergeam la țară, la bunică-mea, dar asta nu cred că se pune.
Eu am citit pina la capat, dar puteam sa ma opresc la inceput. Nici macar nu trebuie ce stiu eu ce demonstratie. Daca la 45 de anu esti dependent de parinti, inseamna ca parintii nu au reusit sa produca un adult. A fi parinte bun inseamna sa ii dai copilului posibilitatea si sustinere pentru a se dezvolta. Iar cind se dezvolta pleaca. Aia e. Iar apoi vin inapoi, si e minunat, pentru ca se transforma in prieteni. Sigur, ne vedem cu cel mai mare drag. Dar in concediu am umflat nepotul de trei ani si le-am urat ‘la revedere’, noi la mare, ei batind muntii prin Apuseni. Un adult va avea nevoie de spatiul lui de respirat. Ce? Face mamica mincare si aduce olita in frigiderul pulului, si de aia trebuie stat aproape?
Vine o virsta cind nu ne mai intelegem pina la capat. Lumea evolueaza. Cum as putea eu, ca parinte, din deplina cunostinta de cauza, sa tai dezvoltarea copilului meu, tinindu-l captiv in lumea mea?
Comentariu beton!60
Eu știu pe cineva care până la urmă a divorțat pentru că nevastă-sa n-a mai suportat că soacră-sa, mama lui, locuia în același bloc cu ei și era omniprezentă la ei în casă. Sincer, o înțeleg, aș fi făcut exact la fel.
He, he, la socrii mei la bloc, este un exemplar care a divortat de doua ori din cauza relatiei cu maica-sa. Bine, omul are mai multe manii nediagnosticate de un specialist
Comentariu beton!11
@MV, dap, mai cunoaștem si noi cazuri, nu chiar de ajuns la divorț, dar un ”menaj in trei” este destul de frecvent la generațiile mai vechi. Parca așa era chiar datina ca prâslea, cel mai mic dintre copii sa rămână in casa părinteasca cu părinții până la dispariția lor. Era bine, era rău, nu știu, cert este ca genul ăsta de situații de care se discută aici este unul maladiv, de copii (si mai ales băieți) ”neînțărcați” pana la bătrânețe.
O singură dată am fost cu fetele și cu părinții mei, 5 zile la Azuga. Offf, greu tare a fost. Da, ne iubim și toate alea, dar 2 adulți de 35-40 cu copil de 3 ani au cu totul altă dinamică zilnică în comparație cu 2 pensionari de 65+.
Și am fost și cu părinții ei 2 zile la Gura Humorului și alte 2 la Bușteni (oameni de la țară pentru care a veni la Galați, la oraș, e un eveniment). Și atât. Părinții sunt pentru vizite, pentru acces limitat la nepoți (da, da nu am copil să mi-l crească oricare dintre bunici. Că mă uit la mine și parcă nu prea îmi place ce a ieșit din mâna lor).
Comentariu beton!62
Iată, aia zic.
În imaginea care ilustrează articolul, cred că în loc de „iaurt” ar merge mai bine „iaurțel” – se potrivește mai bine. 🙂
În rest, perfect de acord cu ideile tale.
Comentariu beton!35
O culisanta de a mea a ajuns la psihiatrie sin cauza asta.Prima data când a murit tatăl ei.Cumva a reușit sa depășească evenimentul,când a murit și mama pur și simplu s-a prăbușit. Avea aproape 50 de ani și deși locuia separat, dar la 3 minute distanta,practic nici nu s-a mutat dela părinți.Nici la pipi nu merge fară sa-si anunțe parintii,necum în concediu.
Mai știu pe cineva asa, la 50 de ani tot cu părinții își petrece majoritatea timpului.In 30 de ani de când e măritată na am văzut-o odată măcar ci soțul.Doar cu părinții și cele 2 fetite.Peste tot
In general, astia sunt cei care nu stiu nici sa cojeasca o portocala. Toata viata, le-a dat mamica portocala, gata decojita, asa incat ei nu stiu nici macar ca portocala are coaja.
Sunt cei ai caror parinti s-au dat de ceasul mortii, toata viata, sa-i tina cat mai dependenti. Hotel-mama, spalatorie-mama, plus eternul „te-am crescut cu sacrificii, asa ca, acum, ai tu grija de noi”. De parca de-aia face lumea copii.
Comentariu beton!28
Vreau şi eu şapcă de aia..dar să scrie „Vacanţă cu ha mei”
Păi nu ne tragem noi din maim…italieni? La famiglia est una mui importante! (e şi cu spaniolă, este?! )
Dac-aş fi pentru-o zi preşedinte, vorba cântecului, aş da lege ca familia să stea unul într-o parte, celălalt în altă parte. Se întâlnesc ei când se caută. Că şi acolo sunt probleme grave de dependenţă. Copii? Să se ducă la mă-sa! Hai că e vineri, nu vă luaţi în seamă prea tare! Azi ne intră banii, ieee!
Comentariu beton!13
N-am mai fost cu părinții amândoi și cu familia mea de aproximativ 20 de ani…aveam un singur copil la vremea aceea,mic ,cam 3 ani.Și am plecat dimineața,ne-am întors seara și fiecare la casa lui.Ca un făcut,casa părintească e la 5 minute de casa actuală,dar toate mi le-am rezolvat fără părinți.Ai mei n-au stat zilnic cu copiii ca și o bonă,mama s-a dus pe alte meleaguri in urmă cu 17 ani,tata atunci avea încă serviciu și pe nepotul in grijă.Deci , când am plecat de acasă,am făcut-o cu totul,ai mei au fost (și tata acum ) musafiri la o cafea sau o masă ocazională.Și de reținut:am plecat cu nuntă și tot tacâmul la aproape 29 de ani.
Buna tema de azi!
Vorbesc din punctul meu de vedere, la 70, as mai vrea parinti, dar nu mai am…Ar trebui,articolul, sa fie citit si de PARINTI. Educatia copilului, nu se opreste la t ani. Ce fel de parinte esti daca vezi un astfel de comportament? Ca parinte esti un ratat, iar progenitura la fel!
Comentariu beton!27
Mi-am zis parerea mea despre concediul cu parintii la comentariul respectiv.
Cunosc cazuri amuzante cand un cuplu proaspat casatorit in familia extinsa cand au vrut sa iasa la plimbare imediat dupa casatorie, ea a zis: „stai s-o intreb pe mamica”. Evident ca s-au amuzat si si-au dat seama ca nu au nevoie de acceptul mamicii sa iasa la plimbare.
Un alt caz extrem de apropiat in familie, vazut cu ochii mei cand mama lui gusta din supa ca nu cumva baiatul ei de 50 de anisori sa nu se arda🫣. A trebuit sa se duca la psiholog ca sa aiba curajul sa ii spuna mamei lui ca are o varsta si se descurca singur.
Se zice ca acestor persoane nu li s-a taiat cordonul ombilical. E o diferenta sa faci lucruri impreuna cu parintii si sa faci totul cu parintii.
Comentariu beton!32
Cam pe la 14 ani copiii mei au preferat să scurteze vacanțele petrecute cu mine, este perfect normal să devină independenți și responsabili pentru că inevitabilul se poate întâmpla oricând și rămân frunze în vânt la mâna oricărui profitor. Trebuie să știe și ca trebuie să existe ceva de mâncare în frigider sau cum funcționează mașina de spălat sau cum trebuie schimbate hainele sau lenjeria sau… Ah, trebuie să știe și că există facturi care trebuie plătite și pentru asta au nevoie de bani 😁 și multe alte lucruri. Să îi crești ca să rămână lipiți de tine înseamnă că defectul este la tine în primul rând, defectul este major, adultul infantilizat trăiește toată viața cu spaima de separare pentru că a fost ținut într-o stare de dependență de catifea dar în egoismul lui părintele nu înțelege că lasă un adult nematurizat la voia sorții după ce dispare de pe lumea asta. Nu pricep cum rezistă o relație a unui astfel de copil dependent de părinți, sincer. Pățit și eu în tinerețe când mi-am cumpărat casă că a trebuit să dau chei membrilor familiei, deși vorba aia eu plăteam ratele și facturile, de mă trezeam că ajung acasă și nu pot intra pentru că era ușa blocată pe interior. Motivația era că mă protejează de influențe proaste 😂 pe banii mei și pe muzica mea, cum bine spune un mare gânditor în viață, am schimbat încuietorile pentru că altfel nu s-a putut. Nu deranja pe nimeni că plec la serviciu sau la meditații ca să câștig bani , îi interesa doar ce se putea întâmpla în casă. D-aia e bine să fie fiecare cu viața lui, mbine, să și aibă o viață. Esența cred că asta este, nu au viața lor și atunci nu-i lasă nici pe alții, nefericire cu rost.
Comentariu beton!41
@Adriana, foarte bine zis. Juniorul e inca „mic” in sensul ca nu are decat 12 ani si nu poate pleca singur in vacanta fara noi sau in excursii organizate de scoala. Dar ce se bucura daca il las singur acasa. Ba imi si zice ca ar fi bine sa plec la serviciu (pot lucra si de acasa) ca sa il las singur😀. Se descurca singur,
isi face de mancare singur, oua prajite, omleta, friganele sau noodles. Sandwich nici nu se mai pune problema. Isi face singur pachetul pentru la scoala sau isi comanda. Se duce singur la film sau la pescuit cu prietenii.
Cand era mic, aveam tendinta sa il influentez la jucarii. Cred ca avea vreo 3 ani, cand i-am ales eu ultima data culoarea la un pluș. Am avut senzatia ca desi i-a placut alegerea mea, s-a plictisit prea usor. De atunci cand ii cumpar ceva online, il intreb daca vrea sau nu. Daca suntem intr-un magazin isi alege el. Ce vrea, daca vrea sau nu. Daca alege gresit e alegerea lui si tot el invata cum sa isi repare greseala.
Comentariu beton!12
@AdinaE, să nu îți imaginezi că făceau cine știe ce chestii, știam tot ce fac 😁 ( libertate controlată pentru că nou am avut și o situație complicată) dar cred că am reușit să pun baza bună și nu au deviat de la traseu, fiică mea a plecat la facultate în UK la 18 ani și printre lacrimi și suspine pe video call a gătit, a călcat hăinuțe, asta primele vreo patru cinci luni, între timp a devenit expertă în cozonaci sau pâine de casă, a avut job part-time după patru luni și îi ajungea să își plătească toate cheltuielile și a învățat și foarte bine, a avut burse și granturi și pentru master și doctorat, adică a muncit de i-au sărit capacele până la 26 de ani cât are acum. Tot timpul copiii mei au știut că dacă apare o problemă se rezolvă mai repede și bine dacă știu ce și cum, au învățat să fie sinceri și direcți, știu că se pot baza pe mine și că nu îi cert dar nici nu îi cocoloșesc. Fiul meu locuiește cu mine dar este total independent 😂 suntem buni vecini/colocatari. Per total cred că am făcut ceva bine cu ei.
Eu îmi iubesc foarte mult părinții și mă înțeleg bine și cu socrii dar niciodată nu s-a pus problema sa mergem împreună în concedii.
O singură dată am mers singură cu mama la Budapesta, prin ‘98 pentru ca își dorea foarte mult să vadă orașul și am găsit o variantă faină.
Când erau ai mei mai în putere au călătorit destul de mult în excursii pentru pensionari și mai veneau și la noi în vizită. A fost o experiență excelentă și un prilej să mai vadă lumea.
Mie mi se pare total aiurea să mergi cu părinții în concediu și să îți obligi partenerul să fie de acord cu asta. Înțeleg ca îți iubești părinții dar ce vina are soțul/sotia? In plus, de multe ori părinții sunt luați pe post de bona, iubirea e doar un pretext.
La fel, nu mi se pare normal sa locuiești cu părinții după ce te-ai căsătorit. Inevitabil ies discuții.
Comentariu beton!16
Nu cunosc astfel de oameni, dar daca exista sunt ciudati, cu siguranta. Singurul motiv cat de cat valabil il intuiesc a fi nevoia de babysitter pentru copiii din dotare. Iei parintii ca sa nu platesti concediu unei bone, gen. Dar tot pare ciudat.
Bine, eu nu-i inteleg nici p-aia care se duc in concedii in gasti si stau ciorchine peste tot, de nu mai are nimeni relaxare ci doar program facut de altii si se intorc plini de frustrari si barfe. Noi, ca salbaticii, singuri.
Comentariu beton!41
Adevărat, concediul în grup mai mare de patru poate fi ceva îngrozitor.
This!
„…aia care se duc in concedii in gasti si stau ciorchine peste tot, de nu mai are nimeni relaxare ci doar program facut de altii si se intorc plini de frustrari si barfe.”
Brrrr!
Asta e un fenomen extrem de raspandit in RO pe care nu l-am inteles niciodata.
Am fost, probabil de vreo 5-6 ori in viata asta, impreuna cu o singura alta familie de amici prin Grecia si Italia, nu mereu aceeasi.
Fiecare isi inchiria masina lui, uneori luam cazarea in acelasi hotel, alteori nu ca ne inspirase altceva, programul zilei putea sa fie comun in prima parte sau in a doua parte a zilei iar in unele zile programele nu coincideau deloc.
Flexibilitate maxima si respect pt nevoile, interesele si ritmul fiecaruia.
La ultima excursie de gen, ne-am trezit ca familia de amici cu care aranjasem vacanta comuna si-au mai chemat niste prieteni care la randul lor si-au chemat inca alti prieteni. La aeroport, in loc de doua familii (7 persoane) ne expandasem intr-un grup turistic de 15 pers de unde doar ghidul cu umbrela ridicata mai lipsea.
In cele 20 ore prin avioane am avut o discutie cu amicii cu care initiasem vacanta si le-am zis ca formula de 15 va dura pana trecem de control pasapoarte la destinatie apoi ne vom ura reciproc vacanta frumoasa si ne vom revedea peste 3 saptamani la avionul de intoarcere. In timpul escalei ne-am schimbat hotelul si datele celor cateva excursii locale rezervate dinainte.
Am avut o vacanta minunata.
A fost ultima oara cand am avut intentia de a mai merge in vacante altfel decat singuri.
Comentariu beton!18
Haha! Peste o saptamana la ora asta voi fi cu maica’mea in corfu, incercand sa gasim oamenii de la care am inchiriat masina.
Sotul meu si-a schimbat, de curand, jobul si am decis impreuna sa nu mai mergem in vacanta pe care o aveam planificata. Apoi am zis, ia stai asa, scurtez si o intreb pe maica-mea. Maica’mea a fost fiarta de bucurie, citez: cum sa nu vreau mama sa vin, ca mai rar gasesti copii la 34 de ani care sa vrea sa mearga cu parintii in vacanta.
O iubesc pe mama mult, insa nu as putea merge cu ea in toaate vacantele. De fapt, ultima vacanta impreuna a fost in februarie 2020 cand am fost la Atena.
Comentariu beton!24
Eu recunosc că sunt dependent de părinți… Atât de dependent încât pe taică-miu l-am văzut de 3 ori în viață, iar pe mama, după ce am plecat din țară, am revăzut-o după 6 ani. De restul tribului nici nu mai vorbesc.
Acum o văd mai des pe mama, dar chiar și așa, în marea majoritate a anului, nu mai devreme de o dată la o lună. Ne vedem mai mult vara, că dacă tot rămăsese singură în țară, am adus-o aici, pe malul bălții, și stăm pe capul ei din iulie până în septembrie. Dacă tot a vrut apartament la mare, să sufere…
Partea bună e ca e o fire foarte independentă, atât cât o mai țin puterile, și nu-i place să fie ajutată prea mult. Are ritmul ei, obiceiurile ei, și, chiar dacă suntem vara pe acolo, nu stăm unii pe capul altora. Fiecare cu programul lui.
Comentariu beton!27
Bine, mie sincer de la 30+ mi se pare nefiresc. La inceputul căsniciei am avut ceva probleme cu mama soacră fiindcă nu concepea să anunțe când vine la fiul ei, „cum adică să sun înainte?”. Am fost în impas o perioadă scurtă, după care ghiciți cine a cedat: ea, desigur. Altfel de treabă, nimic de zis. În concediu nu au plecat decât când erau copiii mici, altfel poate ar fi dorit să meargă cu noi. Am o amică, săraca de ea nu mai vrea să plece nicăieri în concediu fiindcă soacra de 90 de ani este prezentă oriunde cu ei. Copiii lor sunt mari, la casele lor, soacra cu ei în concediu. Nu poate mișca nimic din casa soacrei unde locuiesc și ei în sensul unei schimbări sau renovări ca să nu o tulbure în vreun fel.
Comentariu beton!12
Mihai Vasilescu, chiar credeti ca exista astfel de oameni? Io nu …
Are balta peste.
In principiu din generatia Y, care au primit nespus de multa atentie si grija de la parinti. Parinti „decretei” de altfel.
Cei din generatiile mai noi, cel putin ai mei, sunt oarecum mai independenti, avand si mai multe oportunitati intr-o lume globalizata.
Sigur, pot fi si motive temporare financiare, lipsa unui job, un divort costisitor in spate etc… Dar nu cred ca la motivele astea se referea Mihai aici 🙂
@ Florin Exista. Si e plin de ei. Doar ca nu e vizibil de la prima vedere, asa ca par oameni normali si echilibrati. Doar daca te apropii mai mult de ei si legi o relatie de prietenie, incepi sa vezi problemele astea.
Eu cunosc persoane de 40, 50 care desi au familie si copii si nu locuiesc cu parintii, parintii sunt cei care ii controleaza maxim. Si ei accepta pt ca, practic, parintii ii „cumpara”. Le ofera un nivel de trai pe care ei singuri nu si l-ar permite, mai ales ca parintii au avut grija sa nu dezvolte autonomia copiilor. Si cine ar refuza traiul bun si banii care nu se mai termina?
E foarte adevarat ca atunci cand parintii se duc, copiii cad in cea mai neagra depresie.
In urma cu cativa ani o fosta colega de serviciu s-a apropiat de mine si ne-am imprietenit. Dar relatia a fost cam ciudata. Am zis sa mai las sa treaca timpul sa ne cunoastem mai bine. Intre timp si-a pierdut mama si atunci s-a dezechilibrat rau. Abia atunci am realizat ca pe mine ma „recrutase” sa preiau rolul mamei. Persoana de care spun e casatorita, cu copil mare, dar complet dependenta emotional si cu o mare nevoie de control. Nevoia ei de control m-a convins sa intrerup relatia.
In general, cand relatia dintre parinti nu e ce trebuie, mama e cea care se agata disperata de copii. Si tatal participa la dinamica asta si incurajeaza dependenta mamei de copii pt ca astfel nu il mai plictiseste nevasta cu nevoile ei afective si emotionale si asa el are confortul lui. Din pacate, copiii sunt cei care platesc pretul, dar nepotii vor plati un pret si mai mare fiind nevoiti sa traiasca cu niste parinti imaturi emotional. Cand bunicii se cara, nepotii sunt fortati sa preia rolul de parinti pt. proprii parinti.
Va las aici niste carti care descriu exact ce se intampla in situatiile astea:
https://philobia.com/produs/doar-copiii-au-parinti/
https://philobia.com/produs/hartuirea-fuzionala/
Ba există…
Și principala vină este a părinților respectivi care au educat și format copiii de au ajuns așa…
Părinți Super Egoiști !
Luna noastră de miere a constat intr o excursie de o zi. I am auzit pe ai mei vorbind ca vor sa plece dimineața si sa se întoarcă seara. Eu: ia ne si pe noi! Ai mei au mârâit un pic dar ne au luat ca nu se făcea sa supere tinerii insurăței. A fost drăguț, nu am mai repetat 🤣
Am colega de serviciu cu 2 fete( 15 si 28 de ani), fete inteligente intre ale studiului dar vad ca s crescute cu o dependenta care vezi Doamne e mascata de cat de uniti sunt ei ca familie( colega e si dependenta de fratii ei…mereu ce zic respectivii e litera de lege, desi are un sot), isi spun tot etc.O aud dimineata cum le trimite vocal fetelor, luati geaca aia, umbrela etc (;poate la o adolescenta mai inteleh dar la 28 de ani???)
Momentan staru toti 4 impreuna( iar cu scuza ca fata cea mare sa si adune bani…stam in Ge), desi fata castiga mai bine ca parinti ca a echivalat studiile din Ro in Ge.Oricum au in plan sa caute ceva tot in bloc.
Mai stiu ca cea mare nu a avut nici o relatie cu vreun baiat de nici un fel.
Dar alfel, fata inteligenta ce a reusit intr un an jumate sa ajunga de la 0 germana la C2, sa lucreze pe audit aici etc.
Mi’ai adus aminte de o poveste din familie. Cand s’au casatorit ai mei, se trezeau pe la 7-8 dimineata in weekend( ora indecenta indiferent de varsta) cu mama tatalui la usa. Dupa vreo 2-3 explicatii care n’a avut efect, efectiv nu se mai ridicau din pat sa vada cine suna la usa si asa s’a facut educatia parintilor( si nu n’a fost baiatul lui mama nici o secunda)
Eu la 18 ani mi’am luat aripile si’am zburat la Bucuresti( sau m’au zburat ei, sincer nici acum nu stiu). Cert este ca relatia noastra e mai buna de cand sunt 250km intre noi. Ne vedem de Paste si Craciun cateva zile( niciodata mai mult de 3). Vacante impreuna avem macar una pe an, de ziua unuia dintre ei. DAR regula este simpla, daca vor sa viziteze ceva ce necesita masina, mergem impreuna, ca nu au permis, daca nu, fiecare cu program liber ales, ne vedem la cafea dimineata si la pranz la masa. Mereu luam camere separate, nu apartament. Practic suntem impreuna in vacanta, da fiecare cu vacanta lui( avem si placeri diferite in vacanta). In restul anului, fiecare dintre noi, avem vacantele noastre separate. Concluzia mea ar fi ca timpul petrecut cu ei este pretios, dar si timpul petrecut in doi, fara ei la fel de pretios.
Comentariu beton!22
Va rog sa dati cu pietre: aprope 40, 5-6 vacante pe an din care 3-4 sunt cu parintii si sora mea. 1 sau 2 singuri. Bunicii pleaca si separat cu nepotii. Bunicii pleaca si ei singuri. Planificam impreuna, luam bilete si aia e. Puteti sa credeti sau nu am plecat la 22 ani de acasa, parintii nu au chei, vin in vizita de 3-4 ori pe an, nu se baga in nicio decizie de a noastra, fiecare isi decide si isi planifica viata. Am fost si cu prietenii in vacanta. Not bad, not terible. Nu stiu daca e important ca sunt tineri si mega activi amandoi si curiosi si finaciar stabili. Habar nu am. Dar ne sunt prieteni.
Comentariu beton!32
Decât să merg cu maică-mea-n concediu mai bine mă-mpușc.
Tot bate ea apropouri, da’ io mă fac că n-aud. O fi ea mama, da’ io-s mai important pentru mine decât ea.
Comentariu beton!11
Mai există o altă categorie Mișule, din acea categorie fac parte eu și soția mea, părinți care și-au adus copilul în Spania la 13,14 ani atunci când copii sunt mai rebeli pentru că pierd prieteni, rădăcini, obiceiuri.După vreo 10 ani a plecat în Anglia la iubitul ei,actualul soț unde s-a stabilit, și da ne facem vacanțele împreună pentru a ne bucura de cele două nepoate pe care le avem și ni se par atât de scurte……
Viața e mult mai complexă și sunt mii de motive pentru a petrece concediile cu părinții, în ceea ce privește vizitele dese și neașteptate sunt total de acord cu tine!!!
Comentariu beton!17
@Valentin: concediile făcute cu copiii nu-s concedii.
@Valentin, ai descris o excepție care nu face decât să confirme regula.
Eu sunt singură de peste un an și am ales să merg singură în concediu. Mi-au plăcut și concediile făcute cu grup mare, dar, cu anii, am ales să le apreciez pe cele în doi. Acum, fiind singură, o să mă descurc așa. Chiar dacă merg câteva zile cu o prietenă( ne-am hotărât să mergem o dată pe an), îmi doresc concediul „meu”. Nu zic că nu mi-ar plăcea să merg cu fi-miu, dar doar ceva scurt. Mama mea se mulțumește cu ieșiri la restaurant.
Te citim in fiecare dimineata toti 3, dar azi consider ca nu e ok ce spui, chiar daca mama si tata sunt de partea ta!
Dacă nu trolezi, este evident că n-ai cum să fii de acord cu ce spun. Daaaar, partea bună e că poți întreba un specialist, un terapeut. Dacă nici ăla nu e de acord cu mine, atunci poți să stai liniștit.
Nu sunt cel mai in masura sa dau sfaturi, am plecat de acasa la 20 de ani, pe taica-miu il vad de 3 ori pe an, iar pe maica-mea o data pe luna, cel mult. Ei sunt divortati, eu sunt divortat si recasatorit, familii complicate si la mine si la fosta si la curenta 🙂
Daaaar, cunosc foarte foarte multe persoane legati ombilical de parinti (sau parinte). Indeosebi de mama, mai ales daca tata a plecat dintre noi sau printre altii…
Si nu, nu sunt doar baieti (ca nu am cum sa le zic barbati la cei de 40+ la care le aduce mama papa sub nas). Sunt si fete/femei, in acelasi procent, dar recunosc, parca impactul e mai mare cand vezi un pampalau de genul, care in general nu a facut nimic in viata si doar face umbra pamantului in zilele cu soare.
In acceasi idee, e important de spus si ca foarte multi, fie ca stau cu parintii sau impreuna, nu se mai casatoresc (si aici nu ma refer la actul fizic neaparat, poti forma o familie si fara certificat de la primarie) si nici nu isi mai doresc copii. Nu sunt eu persoana care sa dea sfaturi, dar tot nu pot sa nu ma gandesc ca ceva e gresit in gandirea asta…
Pentru mine este un subiect foarte frustrant. Ai mei au fost foarte suparati si dezamagiti (si inca imi reproseaza) ca nu m-am mutat in casa cu ei, ca doar aveau spatiu si au facut o casa mare special pentru asta. Cand vorbim sunt certata ca nu ii vizitez mai des. Cand plec cu sotul in vacanta intrebarea e de ce nu facem concedii comune. Cand pleaca ei se pune presiune sa venim si noi. Eu am ajuns sa zic nu din start, sa nu creez un precedent. Ne critica mereu alegerea destinatiei de vacanta. Am si incercat sa discut despre asta insa mi s-a raspuns ca nu am inca copii si voi vedea eu cand ii voi avea si ca sunt o persoana rece. Ei au trait cu parintii lor foarte aproape, toti bunicii erau la un bloc distanta si mereu langa ei in casa, poate de aici dorinta de a proceda la fel insa eu am simtit de mica ca vreau sa ma indepartez.
Comentariu beton!28
In general, genul asta de parinti nu au cerc social si de aceea pun presiune pe copii. Critica e o metoda prin care se controleaza o persoana. Cand incerci sa te justifici in fata lor, ei te controleaza pe tine. Cel mai sanatos este sa nu le mai comunici toate informatiile despre tine: ce faci, unde pleci, cu cine si cat timp.
Comentariu beton!11
Eu m-am maritat la 19 ani ca sa scap de acasa, asa ca n-am avut vreodată dorința sa petrec timp cu ai mei, concediu sau nu. Copiii mei au crescut mai mult singuri, domnul ta-su a murit cand ei erau inca mici iar eu aveam cateodata chiar si trei joburi simultan ca sa supravietuim, asa ca la noi cordonul ombilical s-a tăiat devreme. Adta nu inseamna ca suntem reci, dimpotrivă! Ne sunăm frecvent, ne vizitam atat cat ne permite timpul, muncim cu totii si nu locuim nici macar in acelasi oras. Ma rog, ne aflam de ceva vreme in Germania, iar aici 40-50 de km nu sunt o distanță prea mare.
Am insa niște prieteni care au problema invers. Ei locuiesc in Hamburg, fiica s-a maritat de curand si si-a urmat soțul la cca 300 km distanță de mamica si tăticul. Prietenii nostri cautau pana de curand sa cumpere si ei o casuta in zona . Cu vreo doua luni in urma fetița anunță ca asteapta al doilea copil. Mamica: ramanem in Hamburg! 🤪
Comentariu beton!18
Neața! Eu am plecat la 18 ani de la Pitești la Tg Mureș la facultate fiindcă mi se părea că mă cocoloșesc prea mult (într-un fel de înțeles după diagnosticul de lupus la 16 ani, cu complicațiile aferente).
De-a lungul timpului am mers în vacanțe cu amândoi sau doar cu mama (pe ea am dus-o la Roma și Istanbul fiindcă își dorea f mult), dar nu exclusiv cu ei.
Acum să fiu sinceră am avut un moment de slăbiciune săptămâna trecută și l-am chemat pe taică-meu să stea cu mine înainte de examenul de medic primar 😁
Comentariu beton!33
In locul tău, si eu il chemam pe taica miu. Face niște sarmale bestiale (el e bucatarul familiei, ne gateste si acum, si familiei mele, si familiei fratelui meu. Ce sa facem daca nu avem timp, „abuzam” de cei cu timp disponibil 🫣)
Comentariu beton!20
Well, mi-a făcut niște ficăței fabuloși după examen 😁😁
Comentariu beton!15
Știu pe cineva care voia să cumpere un apartament pentru singurul copil pe care îl are, adică o fată. Fata se căsătorise, iar soțul avea o garsonieră unde se și mutaseră împreună. Apartamentul era fix deasupra părinților ei. I-am zis: băi, dar el își dorește să locuiască acolo? Mi-a răspuns: dacă îl cumpăr eu de ce să nu vrea! Dacă nu, îl inchiriez. I-am zis: eu nici cu chirie nu aș locui pe aceeași scară cu proprietarii.
Acum copiii sunt în Austria, nu mai locuiesc în România, iar el a renunțat să mai cumpere apartamentul. Și știu multe familii cu un copil, adică FATĂ, unde băiatul s-a dus în casa ei. Nu că ar fi rău, dar acolo stau și părinții
Ultima dată am fost doar cu mama în concediu după clasa a VII-a. După clasa VIII-a m-a dus bunică-mea într-o excursie în Ungaria, că doar intrase băiatul la liceu. Din clasa a IX-a am fost întotdeauna în vacanță/concediu singur.
Cu o singură excepție, un concediu cu socrii cu mașina până în Germania Democrată. A fost cu scântei majore, nu știu cum de nu ne-am încăierat 4 inși într-o Dacia 1300…
Dealtfel soacra a fost una dintre semințele divorțului.
Am fost intr-un singur concediu cu ai mei (ma rog, doar cu taica-miu), cand eram copil. Asta pentru ca ai mei nu au prea avut concediu. De cand imi aduc aminte si pana in ziua de azi, au muncit non-stop. Dar as vrea sa il iau pe taica-miu intr-o excursie la Nordkapp. Din motivul de mai jos. Eu, el si fii-miu. Sa vedem daca ne iese. L-am intrebat o data daca nu si-ar fi dorit sa vada lumea, mi-a zis ca singurul lucru care il regreta e ca nu s-a dus pe un contract ce ii fusese propus pe o platforma offshore in Marea Nordului la norvegieni. Dar mama mea a zis nu si asa a ramas.
Comentariu beton!16
Sa faceti excursia impreuna. 🙂
Nici ai mei nu au plecat nicăieri in concediu toată viata lor. Ma rog, au făcut un voiaj dupa nunta, in Argeș, in perioada comunistă. Tata s-a dus in primăvară si ma gandesc cu regret ca nu am plecat niciodată cu ei nicăieri mai departe de la bunici, la 40 de km de noi. Fratii mei au reușit sa ii duca într-un an prin Moldova dar eu nu am reușit sa merg atunci cu ei din cauza serviciului și acum nu am nicio amintire cu ei in alt context decat acasă cu problemele traiului de zi cu zi. Sa faci excursia aia cat mai ai ocazia. Noua boala ni l-a rapit prea devreme.
Eu am fost măritată cu un dependent de părinți, care, în drum spre serviciu, intra pe la părinți să-și bea lăpticul, iar în drum spre casă se împiedica iar pe la părinți, că acolo găsea masa pusă. În concediu nu veneau cu noi, că rămâneam acasă.
Evident că îi era greu să facă ceva singur, lipsă completă de inițiativă. Obișnuit să facă alții pentru el.
Trecând peste asta, așa a știut să-și crească și copilul, sufocând-o cu prezența lui și tăindu-i aripile.
Este unul din motivele pentru care am divorțat. Accepți niște chestii, până la copil.
Comentariu beton!19
Total de acord cu articolul! Ar fi interesant de analizat si din perspectiva diferentelor de gen.
Sunt mai dese cazurile de „baieți” dependenti de mami, sau noi, ca societate, îi privim mai critic decat pe „fete”?
Sunt multe situatii in care mama isi inlocuieste sotul cu fiul. In general, o mama dependenta emotional se va atasa de copilul cel mai empatic( de regula sunt fetele, dar nici baietii nu fac exceptie)
Eu recunosc. In concediul de vara o luam si pe mama mea cu noi (tata nu mai este de mult timp). Mama nu vazuse marea pana nu am luat-o cu noi in concediu. Ea toata viata a stiut doar serviciu si casa asa ca am zis de ce nu? Dar a existat si un motiv egoist, nu o sa mint si anume ca puteam sa stam si noi linistiti si sa simtim ca e concediu in timp ce ea statea si cu fata noastra. Atunci era si mai mica. De vreo 6 ani merge in concediu cu noi si nu vad nimic in neregula cu asta. Este o situatie win-win. Dar asta nu inseamna ca nu avem si noi iesirile noastre separate, doar noi sau doar noi cu fata. Insa recunosc ca nu as putea, in schimb, sa merg in vacanta in grup mai mare. Sa stau sa imi fac programul in functie de altii si de dorintele lor. Pai daca eu vreau sa dorm pana la 10 si sa merg la plaja la ora 13 pai atunci asta fac. Nu sa stau sa ma trezesc la ora 6 ca sa merg la plaja cu noaptea in cap. Ce concediu mai e ala? Sau vreau sa manac la un local anume si cilalti sa spuna ca vor altundeva ca nu le place lor cum arata?
Comentariu beton!14
Astea sunt probleme de oameni care își permit maxim un concediu pe an și pe ăla dacă se grupează cu alții să ia împreună o căsuță, să gătească cu rândul, să conducă cu rândul, etc. In contextul ăsta am făcut și noi o vacanță cu tata, adică l-am pescuit si pe el la întoarcerea noastră din Italia, unde el muncește, că eu mă saturasem rău de condus, aveam si copiii cu noi, voia și tata să petreacă ceva timp cu ei. Ne-am oprit prin Salzburg, Viena, Budapesta, a ieșit peste o săptămână de concediu împreună, a fost foarte fain. Am rude care fac concediul o dată cu părinții lui, o dată cu ai ei din motive de babysitting și împărțit cheltuielile, mașina, condusul, gătitul, se si înțeleg foarte bine. Pentru ăștia ca mine, care stau doar la hotel și nu gătesc nici cafea in concediu, iar copiii sunt destul de mărișori, ar fi mai incomod cu bătrânii, ca uneori abia țin copiii ritmul (da, in secret abia aștept să mai crească să nu-i mai iau nici pe ei, deocamdată ne cam fac programul de vacanță), dar pentru un alt tip de oameni (si alt tip de concedii) părinții pot fi o idee foarte bună.
Comentariu beton!13
Poate fi și următoarea situație – la cinșpe-douăzeci de ani te sufocă și te enervează, mai degrabă te-ai duce în vacanță cu Ramzan Kadîrov decât cu ei. La treizeci și de ani și trei brotaci îi rogi politicos și cu juma’ de an înainte pe părinți / socri să vină cu voi la mare. Poate ai chef să ieși doar cu soțul la restaurant, să folosești spa-ul hotelului, să ai un pic de intimitate etc.
Bine, în vacanțele de vizitat, nu cele de mare, am văzut părinți dârji care stăteau la coadă la Uffizzi cu copii mârâiți sau împingând un cărucior în Capri. La Capodimonte niște iubitori de artă târau după ei niște țânci de aproximativ patru-cinci ani care se apucaseră la un moment dat să se trântească pe jos și să baune de răsunau sălile muzeului.
Toată admirația, dar nu-i înțeleg. E un chin și pentru cei mici și pentru ei.
Nu mai bine lăsau cinci zile odraslele la bunici?
Da, s-a zis de bonă.
Dar nu tot poporul are bani de bonă. Și chiar dacă ar avea e altceva când are grijă de ei o persoană care îi iubește și pe care copiii o iubesc. Chiar dacă voi două nu vă înțelegeți nemaipomenit.
E musai să te înțelegi mai bine cu ai tăi și cu socrii când vin copiii. Nu i-aș zice dependență, ci Realpolitik.
Comentariu beton!19
Nu sunt de acord în totalitate. Am preferat bonă la copii pt că ea făcea ce îi spuneam eu…nu mă lua cu texte că știa ea mai bine, că a crescut 2 copii…nu, nu. În plus am fost cu ambele mame în concediu când era bebe mic, ca să avem și noi timp pentru noi…ghici ce, când bebe a început să plângă au venit amândouă cu el pachet la ușa camerei că „plânge mamă, ce să îi facem”….
Mihai, persoanele pe care le descrii tu n-au avut șansa sa dea peste domnișoara experta in demufare ombilico-amigdaliana.
Ia mai promoveaz-o in stânga, dreapta, sa poți si tu spune ca ai ajutat dezinteresat semenii in dificultate. 😋
Comentariu beton!12
Cunosc persoane care au avut acces la demufare orofaringiana :), si in final tot la mamica au ramas, ca ar fi trebuit sa renunte la comfortul de pana atunci, meaning: hainute calcate pe umeras, mancarica la pat, asternuturi schimbate la 1-2 saptamani in functie de sezon etc. Daca nici asta nu e o viata lipsita de griji si responsabilitati, atunci nu stiu care e…
:)))))))
Să vă povestesc un caz trist: absolventă şef de promoţie (era sclipitoare) la electronică, pe celelalte vremuri, cînd era o facultate grea. Repartiţie acasă la o fabrică bună care imediat după revoluţie a intrat in colaps. Şi fata noastră a plecat de la serviciu şi s-a apucat de altă facultate, şi alta, şi alta, absolvite toate, şi un master, şi alt master şi un doctorat şi alt doctorat… toate astea pe pensiile părinţilor. A murit mama, apoi tata şi a trebuit să plece la o mînăstire că nu avea din ce să se întreţină. Nu mai ştim nimic de ea. Un creier şi un om pierdut din prea multa grijă a părinţilor.
Comentariu beton!24
Cu amândoi am fost doar în excursii de maxim 2 zile (o dată pe an) și asta până la 15 ani. Cu mama am mers la 16 ani o săptămână la mare în Turcia și în câțiva ani de ziua ei într-o excursie de o zi. Cu sora mea am fost în Grecia și în Istanbul când eram amândouă studente.
Mie cele mai frumoase vacanțe mi s-au părut cele în care am fost singură. Îmi place și cu prietenele, dar e superb când nu depinzi de nimeni în program. E de menționat că doar în Europa aș merge așa. În nordul Africii, în Asia sau în America de Sud mi se pare riscant fără un grup mai mare de persoane.
Eu încă locuiesc cu ai mei, deoarece am fost forțată de împrejurări, dar îmi doresc până la 26-27 de ani să îmi iau un apartament al meu.
Comentariu beton!11
Totuși știu un exemplu perfect pentru articol. Am un fost coleg de master care a mers cu maică-sa la 23 de ani la proba practică la titularizare.
Eu cu mama nu am fost nici la înscrierea la facultate (la liceu nu se poate fără un părinte) sau la examenul de bacalaureat (aici pot înțelege, dar am preferat eu să nu fie nimeni).
aa, stai linistita! noi avem un coleg care a venit cu nevasta-sa la angajare.
e genul de barbat unde-l pui, acolo sta, nu vorbeste decat intrebat si putin.
altfel, e bun in profesie, isi face treaba, dar trebuie sa-l dirijeze cineva, nu are nicio initiativa, asteapta comanda, face si tace.
eu am simtit o eliberare cand s-a mutat fiu-meu la casa lui la 23 de ani, iar cand s-a insurat, la 28, am simtit ca am scapat de orice grija de pe lumea asta.
si-acum mai glumeste nora-mea ca abia am asteptat sa i-l predau, iar eu incuviintez si-i zic ca nu mai vreau sa stiu de nimic, niciodata.
fiecare cu ciorba lui!
Comentariu beton!17
O sa pun aici si cateva statistici oficiale (sigur se pot gasi si altele sau folosi AI pentru asta):
Pe scurt:
– noi romanii suntem cam la mijlocul clasamentului cu plecatul de acasa pana in 34 de ani, dar oricum procentul e mare
https://germanpedia.com/eu-young-adults-living-with-parents/
– barbatii aparent stau mai mult cu parintii decat femeile (ca tot aparuse si intrebarea asta pe undeva prin comentarii), desi pare paradoxal la o prima vedere:
https://www.cde.ual.es/en/eurostat-when-do-young-europeans-leave-their-parental-home/
Nu vreau să intru în discuții de bine/rău, dar în mai mare parte a istoriei umanității ăsta a fost modelul dominant – stăteai la grămadă cu rudele în comunități mici, poate în aceeași casă, tu aveai nevoie de ei și ei aveau nevoie de tine.
Nu spun că ar trebui să păstrăm tradițiile din neoliticul târziu, dar mulți oameni se simt bine – d.p.d.v. psihologic – în tiparul ăsta.
Comentariu beton!21
Stii ca in Indonezia, in Bali, au unul din cele mai mari nivele de fericire? Si-s saraci lipiti, vorbim de localnici nu de resorturi de lux. Stii care e secretul? Traiesc in „compounds”. Intr-un fel de curte comuna, cu rudele mai in varsta, cresc copii la gramada, gatesc si isi poarta de grija impreuna.
Omul e un animal facut sa traiasca in trib, nu singur. Ca ne-am modernizat noi si ca fiecare vrem spatiu si singuratate ok…dar asta e o picatura pe scara evolutiei. Plus ca doar un procent mic de populatie traieste asa, majoritatea tot in triburi si familii extinse traiesc (vezi Africa si Asia).
Orice articol, carte si tratat de psihologie zice acelasi lucru: apartenenta la o comunitate si o viata sociala activa prelungeste viata mai ale la varsta a treia.
E un mod de viata pe care ma stradui sa-l insuflu si copiilor mei. Sa isi cultive relatiile de prietenie, sa isi pretuiasca familia. Live nu pe social media.
Știi că una e să-ți prețuiești familia și prietenii, și cu totul alta să trăiești cu mă-ta în casă la 45 de ani, da?
Pica la fix articolul asta… dar pe dos. Ce te faci cand „parintele” e dependent? Ce te faci cand e o lupta continua cu el, pentru ca vrea in continuare sa decida tot (casa noua? Iti iau eu mobila care sigur iti trebuie – evident fara sa te intreb pe tine, om de 40 de ani, daca iti place, daca ti-o doresti…rahaturi d’astea), pentru ca vrea respect absolut (adica „da, mami, multumesc mami”) si cand orice limita pusa este traita ca un afront inadmisibil, ca o lipsa crasa de respect si o nerecunostinta evidenta, „dupa tot ce am facut pt tine”….
Comentariu beton!16
Ăsta e șantaj și la șantaj se răspunde într-un singur fel: nu cedezi. Mai mult decât să se supere și să nu mai vorbească cu tine n-o să se întâmple. Dar o să-i treacă.
Ah, pai stiu clar ca sunt linistita vreo 6 luni de-acum incolo :))) csf cu nenorocitii astia de copii…
Cum ce te faci? No contact. Sa vezi cum se linisteste. Aaa, si distanta fizica mare, cat mai mare; cateva sute de km cel putin.
N-am fost niciodată cu părinții în concediu, nici măcar la țară. Mă duceau la țară și mă lăsau acolo câte două luni, de aveam impresia că m-au abandonat. Am avut o relație normală de familie. Cunosc câteva cazuri de relații de-astea de locuit cu părinții, sau lângă părinți ,adică ușă în ușă și care indiscutabil, concediile le fac împreună. Am o prietenă care locuiește la 400 km distanță de fii-sa și chiar dacă nu locuiesc împreună se sună de ‘nșpe mii de ori pe zi. Fii-sa ( de 26 de ani) nu face nimic fără să n-o întrebe pe mă-sa, dacă e bine , dacă e frumos, dacă are voie, etc.Nu există eveniment sau concediu fără ea. Adică și dacă sunt invitați la o petrecere între persoane de 60+, fii-sa e prezentă. Eu cu fi-miu nu am procedat așa. În momentul în care a plecat din casa mea, s-a rupt ” cordonul ombilical”. Ne vedem de 2-3 ori pe lună la mine acasă sau în oraș. Eu la el acasă merg doar dacă mă invită. Ne ajutăm reciproc dacă e cazul și comunicăm prin mesaje sau telefon săptămânal să ne mai povestim una, alta. La fel procedează și socrii lui.
Pe asta cu statul in casa cu parintii eu nu o consider dependenta, e doar nesimtire. E mai usor sa se ocupe cineva de tot si tu sa te duci ca la hotel , dar neplatit.
Am fost de cand ma stiu o fire foarte independenta si asta m-a ajutat tot timpul in viata.
Muncesc de la 16 ani si m-am mutat cu prima ocazie de acasa.
In schimb pe mama si pe socrii i-am mai luat in cate o vacanta si nu a fost chiar rau. E greu pana se obisnuiesc cu ideea ca in vacanta fiecare face ce vrea, nu trebuie sa stam lipiti.
Am fost acum cativa ani in Lesbos doar cu mama, soacra si sotia si a fost bine, pentru ca s-au bucurat de zona si de ce planificam noi in fiecare zi. Cel mai tare a fost cand le-am zis ca mergem la festivalul poetei Sappho, festival lesbi :):), atunci au sarit ambele babe in sus, dar asta e alta poveste.
Am facut-o ca sa le scot din tara si sa mai vada cum e prin alte parti, dar in rest vacantele le facem cu prieteni sau doar noi doi, sincer cel mai bine e cand mergem singuri, in orice grup apar discutii si eu sunt mai direct, risc sa supar lumea.
Comentariu beton!17
Când spui ca “au sărit ambele babe în sus”, a fost de bucurie? Sau de indignare? Ca nu e clar… 😂
Comentariu beton!33
de indignare, desigur :))
Uite, eu cunosc pe unul care s-a despărțit de iubită după numai trei luni, deși se înțelegeau foarte bine și era și chimie între ei, fiindcă ea (38 de ani) nu concepea să meargă altfel în vacanțe decât cu părinții și cu frati-su (42, neînsurat, fără vreo relație), iar părinții nu s-ar fi simțit bine să aibă „intruși” în preajmă, tocmai când se află la hodină și relaxare.
O vreme, am crezut că minte individul ăsta – cine știe de ce s-au despărțit, de fapt? – dar acuma, după povestea asta, înclin să cred că omul spune adevărul. Fata nu poate fără fra-su, mămica și tăticu.
Comentariu beton!12
Cunosc eu oameni care sunt exact așa cum ai zis tu despre iubita ăstuia. Îi știu personal, nu din auzite.
Am o cumnată care are un băiat, de 41 de ani. Băiatul are 2 copii cu două neveste. De prima s-a despărțit ca i-a găsit mămica alta, mă bună, mai frumoasă, mai ….. Cel putin când era cu prima, cumnata mea locuia în Germania și băiețelul în România. Acum locuiesc amândoi în Germania la o distanță de 5 km, unul de altul, lucrează împreună. El îi spune tot lu ma-sa, cred ca ii spune și de cate ori se culca cu nevastă-sa. Mă-sa îi curăță mere, la birou, îi taie pepene. Acasă, la el, ea hotărăște ce mănâncă toți. Când îi se pare ei ca el scapă de sub protecție, din cauza unui prieten, face în așa fel încât să îi termine prietenia.
Sunt de acord cu tine de la prima până la ultima propoziție.
E un film (comedie) mai vechi cu Matthew McConaughey, un tip care avea vreo 35 de ani și locuia tot cu părinții, iar ăștia, disperați, angajează o tipă ca să-l convingă să se mute de acasă.
Filmul e amuzant, dar dacă stai să analizezi, tot părinții sunt de vină pentru dependența asta de ei, nu copiii.
Când am intrat la facultate, la 19 ani, a fost ultima vacanță cu părinții. După aceea ei au mers în concediu cu prieteni de vârsta lor și noi la fel.
Fie-mea a mai mers cu noi până a terminat liceul, adică mergea și cu noi și pleca și în tabără cu colegii. După aceea … la revedere!
Referitor la concedii împreună cu părinții, părerea mea e că de la o generație la alta sunt și diferențe de preferințe și de posibilități fizice. Și atunci, mai mult ca sigur, cineva trebuie să facă concesii și vor fi oarece frustrări. Nu-i păcat să strici frumusețe de concediu?
Am o fiică, 25 de ani. După perioada adolescentină, rebelă, după ce a plecat in studenție, apoi serviciu, căsătorie, relativ maturitate, am început o relație mai mult soră-soră decât mamă-fiică.
Si apropo de concedii, când era mică evident că le petreceam împreună, apoi ea cu prietenii ei, eu cu ai mei; de vreo trei ani mergem cam o săptămână pe an doar noi două, ea cu ginerele în alte vacanțe, și mai rar mergem și toți trei.
Cred că se poate găsi un echilibru totuși.
Comentariu beton!17
Imi place ce-a zis Nella, mai sus. Pur si simplu exista si parinti toxici, aşa cum exista parinti normali. Aia toxici fac tot posibilul sa te despartă de oricine când văd ca relația se cimentează si poate duce către ceva serios, îndepărtându-te pe tine, copilul lor, de ei. Bineinteles, clamează sus si tare ca fac totul spre binele tău, ca ea/el era vânător de zestre, profitor/-oare, etc. Numai tu nu erai in stare sa vezi asta. In fine. Nu am făcut concediile cu ei după ce am avut salariul meu, dar din cauza lor (motive multiple, inclusiv relația lor conflictuala si violenta la tinerețe care m-a făcut sa nu-mi doresc cu adevarat o căsnicie) am ramas singura. Sa mă ierte Dumnezeu, dar am răsuflat ușurată cand au plecat la ceruri, desi cel puțin pe mama am îngrijit-o până in ultima clipă. Bineinteles că o viață întreagă m-au tocat la cap cu vorbele alea că fără ei nu voi fi în stare de nimic. Bine că nu i-am crezut. Am fost, ca deja multe lucruri le faceam fara știrea lor si oricum, nu cred că-i interesa. Da… părinți toxici. Trebuie să ai bani suficienți ca să poți să te rupi de ei total și să pleci cât mai departe. Eu nu am avut.
Comentariu beton!23
45… Acum vreo 6 ani căutam să-mi iau mașină. Eram cu multe treburi prin oraș, zic “benzinar cu transmisie automată”. Taică-miu: “La ce-ți trebuie cutie automată? Ce, nu mai poți schimba vitezele? Și dacă se strică te costă 3000 de euro s-o repari, cum a pățit vecinu’ Costică de la etajul doi, a zis că e cea mai mare prostie că și-a luat așa ceva!”
Vine mașina: Mazda CX-5, motor 2.5 benzină, transmisie automată.
Taică-miu: “Tu n-ai ce face cu banii. Motor pe benzină de 2 jumate și cutie automată? Asta ia 10 în afară!”
Trec niște luni, îi arăt consumul mediu: 8.4l/100km: “Mediu? N-are cum, te minte computeru’ de bord.”
I-am zis că asta-i pofta ce-am poftit, sunt adult, m-am documentat, am calculat, asta e mașina pe care am vrut s-o iau. Nu mă interesează ce criterii nu-i bifează lui, am luat-o pentru mine. Vremea când ceream bicicletă “mare” de băieți iar el mi-a luat “de damă” că e mai comodă a trecut. Toti cei patru ani de liceu am fost tinta mistourilor din cauza bicicletei mele de damă, care era și roșie pe deasupra.
Le-am plătit niște sejururi la mare, i-am dus o dată cu noi la “all inclusive” la mare, dar cam atât.
Comentariu beton!18
ce masina frumoasa, de-asta are fiu-meu. noi avem 6.
Eee…sunteti voi oameni rai. Eu stiu un el si o ea care s-au cunoscut la mare, in concediu, erau amandoi cu respectivele mamici. La +40. Sau chiar +50, nu mai stiu.
S-au casatorit, nunta mare si au rezistat….aproape 5 ani!!! Ca dupa si-au bagat cozile mamicile si n-a mai mers.
Eu cred ca genul asta de relatie pleaca de la parinti si daca esti o fire moale si usor de manipulat nu ai scapare.
„The endless guilt”.
Cand vrei sa te rupi de ei incep: Ti-am dat viata ! Te-am crescut ! Stii cate am sacrificat pentru tine ? 😀
Si nu vor doar cate o favoare gen un drum la magazin, vor sa fie parte importanta din existenta ta.
Raspunsul tau trebuie sa fie: sunt reconuscator pt tot ce ai facut dar raspunsul e tot NU. Nu ai ce sa cauti la mine neinvitat, nu te iau in concediu, nu stau tot timpul la cheremul tau.
Subscriu la ce ai scris despre dependență, dar sunt și excepții unde contextul dictează dinamica asta. Eu, de exemplu, câțiva ani la rând mi-am petrecut concediile doar cu mama. Dar contextul era altul: ea lucra în Italia, eu locuiam și munceam în țară și eram singură, fără obligații. Când ajungeam la ea, în primele zile vizitam singură orașele din jur cât timp ea era la serviciu, iar când își lua liber, ne urcam în mașină și colindam – am bifat și 3000 km în zece zile. Eram amândouă singure, ea într-o țară străină, așa că pentru noi a fost pur și simplu modalitatea perfectă de a ne vedea și de a recupera timpul pierdut, nu un caz clinic de „neînțărcare”.
Comentariu beton!19
Nu tot timpul e vina „copilului”. In unele cazuri e vina parintilor. Am asa un caz in familie, o mama posesiva, care merge cu tortul la fecior la munca, ca e ziua „micutului” de 40 de ani, merg impreuna sa-si cumpere micutul pijamale, care a respins absolut orice pretendenta la inima „copilului” din orice motive, ca e grasa, ca e puturoasa, ca e, si are grija ca fiecare sambata si duminica sa fie impreuna, undeva la tara, unde mama locuieste, pe motiv de ajutor. A mers pana si intr-un team-building cu el! El nu a avut viata, nu s-a casatorit, nu a plecat in concedii. Si asta e mostenire din familie, bunica „copilului” a facut la fel cu mama, etc. Nu trebuie judecat „copilul”, deci, uneori. Mi-e mila de el, asta e viata lui, trunchiata de o mama prea iubitoare.
Să mă ierți dar este exclusiv vina „micuțului”. Daca bunica a fost așa și mama a fost dresată la fel, nu este un motiv ca el să suporte. Dresajul poate fi și în sens contrar, nu este târziu. Oricum, din cele descrise, îi place la maxim și lui. Și dacă nu-i place și se plânge, înseamnă ca e prost.
Într-adevăr este un caz clinic. Tatăl meu și-a petrecut fiecare weekend ,fiecare concediu, fiecare moment liber cu părinții lui bineînțeles forțându-ne și pe noi copiii și pe mama să venim cu el. A mers doar până la o anumită vârstă. Ușor dar sigur relația noastră cu el s-a degradat din cauza asta, la pensie s-a întors să locuiască cu ei pentru a avea grijă de ei până la sfârșit. Acum este singur, fără familie și zero prieteni. Trist dar adevărat…
Comentariu beton!11
Cunosc și eu câteva exemple în acest sens dar cel mai tare mă doare soarta a două fete (bătrâne, pentru că au deja 64 și 60 de ani) pe care le cunosc de circa 20 de ani. Nu s-au căsătorit niciodată, s-au dedicat îngrijirii părinților, trup și suflet. I-am cunoscut și pe părinți, două pușlamale aflate la senectute, care m-au privit ca pe un real dușman ce venise să le strice cuibul, eventual să le răpească pe (măcar) una din fiice. Două doamne educate, fine, cuminți, evident frustrate pentru că nu și-au putut împlini viața din cauza egoismului matern și patern…
Comentariu beton!15
Am și eu o cunoștință așa. Și-a dedicat viața îngrijirii mamei care fusese căsătorită de 4 ori. Fiica nu a reușit să găsească un om destul de bun.
Eu am un coleg care are aproape 40 de ani. A făcut nuntă mare cu prințesa lui anu trecut și cu banii scoși și-au luat un apartament în oraș, cuibușoru lor.
În fiecare zi, la muncă, are la el trei sandvichiuri pe care niciodată nu le dovedește și mai împarte cu noi, leneșii. L-am întrebat dacă le face el sau proaspăta soție:
– Aaa, nu, mi le face maică-mea.
– Eh, să trăiască mămica ta.
Zbagiplua. :))))))
Parerea mea e ca atat timp cat nu ma deranjeaza personal, putin imi pasa de ce face lumea in dormitoare, daca barbatii poarta thong, sau daca-si fac vacantele cu parintii. Asa cum eu fac exact ce vreau, fara sa deranjez pe nimeni (ma rog, imi dau silinta) la fel si restul lumii.
Am cunoscut un tip, (care m-a si ajutat fara sa-i cer), care pana la vre-o 46 de ani a purtat o salopeta pt munca si un rand de haine pt restul. A trait numai cu parintii, erau tot timpul impreuna. Lucra pe excavator in constructii. Cand s-a pensionat patronul, cunoscutul meu, cel care a stat o viata cu parintii si n-a cheltuit mai nimic, a cumparat afacerea. Cine e acum milionar si traieste cu familia lui, dupa ce i-au murit parintii? Nu eu, care am taiat-o de acasa pe la vreo 20 de ani, si nu am niciun fel de regrete pt hotararea mea.
Copiii merg de două ori pe an cu noi, în excursia de ski de iarnă și încă una prin străinătate, vara, încă, deși au 18-19 ani, dar mai pleacă de 2-3 ori și singuri, ca așa suntem noi bilionari .
Eu cu maică-mea avem o relație foarte strânsă, e foarte prezentă în viața mea, vorbim de 10 ori pe zi la telefon, sunt google-asistentă 24/7. În concediu am mers o singură dată cu ea, adulta fiind, la o nuntă în țara sfântă. Mi-ar fi plăcut să mergem împreună în Rusia, dar a început rahatul și am ratat șansa.
Relațiile astea sunt dubioase. Am și eu o cunoștință care stă cu maică-sa în casă și toate excursiile se fac împreună. Dar ma-sii aleia nu îi e jenă de nor’sa? Nu prea înțeleg….
Mda… Știu că ai pornit de la comentariul meu și îmi pare rău că nu m-am făcut bine înțeleasă. Eu am comentat fix pe subiectul dat adică litoralul de la noi. Am spus că merg la mare cu părinții mei pentru că… Nu tot concediul, nu din obligație, din plăcere! Fără contre, doar bucuria de a fi împreună măcar o săptămână pe an. Atât! Câteva zile dintr-un an întreg. În rest, fiecare cu viața lui! Nu m-au ținut legată de ei, întotdeauna am făcut ce am vrut și nu mi-au dictat nimic. Ei vara stau undeva la țară ne vedem destul de rar dar vorbim banalități în fiecare zi la telefon. Repet: petrecem câteva zile în concediu pe an și doar la mare, nu din obligație sau dependență, din plăcere.
Sorry, voi care credeți că am probleme cu căpuțul, sunteți la fel ca mine. Nu toate relațiile cu părinții sunt toxice iar când apare o excepție lumea sare la jugulară.
PS: știu că ți-am dat subiect bun de dezbatere dar înainte de a da un verdict cred că ar fi necesară o informare prealabilă. Și te rog să îmi dai voie să te contrazic chiar dacă argumentele nu coincid cu ale tale.
Bună! Mihai vorbea de specimene care merg în concedii (la mare sau wherever) EXCLUSIV cu părinții. Adică nu au alți apropiați, le suflă părinții în gluteuși până la 100 de ani.
Nu e vorba de persoane ca tine sau ca mine care mergem în excursii ȘI cu părinții. Eu spre exemplu anul acesta am fost în 2 deplasări singură, respectiv cu colegii, apoi cu mama în Istanbul (cadou de ziua ei). Ai mei și-au luat o excursie senior voyage în Rep Moldova și am întrebat „nu mă luați și pe mine?” Așa că m-au luat, nu se face să refuzi copilu’ 😁 evident că mi-am plătit partea.
Dar nu mă duc peste tot cu ei, wtf..
Așa i-ar plăcea și mamei mele, are o nevoie mare de control, să știe tot să dea sfaturi, să facă și să dreagă dar mie mi-e greu să stau și un weekend cu ei. Poate din cauză că am fost crescută de bunici după care la 15 ani am rămas singură pentru că ei au fost nevoiți să se mute la sat din cauza șomajului. Am inceput să lucrez la 18 ani pentru că nu mai suportam să aud in fiecare lună când îmi dădeau bani să plătesc cheltuielile că ăștia-s toți banii….o singură dată le-am cerut bani, pentru niște analize (erau destul de scumpe și eram cam lefteră in perioada aia). Nu le zic mare lucru, de fapt mai nimic pentru că indiferent despre ce ar fi vorba au mereu ceva de comentat sau criticat sau comparat. Așa că îmi văd de ale mele și gata 😀cred că relația mea e exact opusul celei menționate de tine dar tot toxică 😂 Nu am fost niciodată în concediu cu ai mei dar nici nu aș vrea. In general concediul cel mare eu cu soțul și copilul din dotare, aprox 10-14 zile, un weekend cu o gașcă de prieteni și pruncii, 1 city break cu câteva prietene și cate-un weekend ori singuri ori cu mai mulți sau mai puțini prieteni, cam asta-i tiparul meu de vacanță.
Foarte interesante comentariile (marea lor majoritate): acide, ironice, necruțătoare. Dar oare lucrurile stau chiar așa? În fiecare familie sunt situații și situații, iar ceea ce este în interior de cele mai multe ori se percepe eronat la exterior. Atâta timp cât toate părțile componente nu au o problemă, de ce am avea noi, cei care privim de la matinelă? În fine, cred că important este ca fiecare să-și gestioneze viața așa cum știe că e mai bine pentru el și de necomentat din exterior atâta timp cât nu deranjează pe nimeni. Că la sfaturi și păreri suntem foarte buni!
Nu stiu studiile cum ne-ar defini. Noi stam aproape de copii ( cam 5 minute cu masina), am cheia de la casa lor, ii ajutam cu copiii ( 4 si 7ani), cu mancarea dar in concedii nu am fost si nici nu vom merge niciodata impreuna.
Acasa la ei mergem doar invitati sau ii anunțăm in prealabil. Sau avem grija de caini si pisica cand sunt plecati.
Deciziile le iau doar ei fara sa astepte sau sa aibă nevoie de aprobarea noastra.
Daca se pune, merg o data pe luna, aproximativ, cu fiica mea la cumparaturi ( doar noi doua) si ne facem de cap prin oras vreo 3 ore.
Eu nu stau în România, vin o dată pe an să-mi văd părinții. Pana acum doi ani, în vacanța petrecută în România, plecam cu ei câteva zile, am fost la mănăstirile din Bucovina, am fost în Maramureș etc. Îi scoteam și pe ei din casă, ieșeam și eu, în condițiile în care nu am prea mulți prieteni în România și nu conduc acolo. În rest, fiecare cu borșul lui. Iar distanța ajută. Mama are tendințe accentuate de control și dacă am fi mai aproape ar ieși scântei. Nu le dau raportul despre viața mea, nu le cer părerea sau permisiunea sa iau sau sa fac lucruri, de multe ori nu sunt de acord cu alegerile mele, da’ e problema lor, în concedii mă duc singură.
Fostul soț, băiatul mamițichii. Fiecare weekend trebuia să fie cu ai lui (și ei tot aici, în țările calde), fiecare ieșire cu ai lui, orice făceam eu, mă-sa făcea mai bine. Până când l-am întrebat: da’ de ce nu te și culci cu maică-ta, dacă tot nu te dezlipești de ea? Din momentul ăla s-au rărit considerabil weekendurile petrecute cu ai lui. N-am fost împotriva unei relații apropiate cu părinții lui, mai ales că ai mei erau departe, da’ la un moment dat am simțit că mă sufoc, era prea mult și prea des.
Cunosc două cazuri de relații super toxice între părinți și copii. Unul în care copilul adult (fată) de 50 de ani e parentificat la maxim, deși e în străinătate, trăiește ca să aibă grijă de părinți, nu s-a căsătorit niciodată, n-a mai avut o relație de vreo 15 ani, toate concediile ei sunt cu părinții, și-a luat apartament în România pe scară cu părinții, întreaga ei viață se învârte în jurul părinților. Și nu vrea să taie cordonul. La un moment dat am intrebat-o: când s-or duce ai tăi, ce-ai să faci? Te pui și tu în mormânt cu ei? S-a blocat la întrebarea asta, n-a fost în stare să-mi dea un răspuns.
Al doilea, o mamă dependentă de fiu-su, a plecat el la universitate in Europa, mămica făcea naveta o dată pe lună să-i spele și să-i calce, s-a zbătut ea să-i găsească de lucru, toate concediile, sărbătorile, la fel, cu puișorul. Ei i se pare că fiu-su e neajutorat, că nu are social and life skills, păi cum să le aibă, dacă nu-l lași să și le dezvolte?
Mi-am adus aminte de o fază de pe vremea când locuiam în Militari. Geamul de la bucătărie dădea în spatele blocului unde erau câteva locuri de parcare. Pe unul din ele era mai mereu parcat un Logan bleumarin. De fiecare dată când șoferul mașinii (un „puști” care bătea lejer 35 de ani) parca Loganul, era asistat de mamițica și tăticul dumisale. Maică-sa lua poziția de general în mijlocul parcării și îl dirija, mai la stânga, mai la dreapta, de îi lua bietului șofer un sfert de oră să parcheze amărâtul ăla de Logan. Chiar dacă nu erau și părinții în mașină, coborau din bloc special ca să îl îndrume. Doamne apară si păzește! În primele dăți ne-am amuzat copios pentru cele 15-20 de manevre făcute la fiecare parcare, dar după aceea m-am gândit ce fel de viață trebuie să fi avut băiatul acela care părea inert ca o amibă. Și acum am în fața ochilor imaginea maică-sii în capot, în mijlocul parcării, cu taică-su asistând imobil de pe margine…