Am tot citit că în ultimii ani, în special după pandemie, a explodat numărul de animale abandonate și mă gândeam ce fel de om trebuie să fii ca să poți să faci asta.

Pe mine nu mă duce capul, nu pot să înțeleg, din orice parte aș privi problema. Ce fel de om e ăla care poate să abandoneze un suflet care a trăit acolo, în casă, lângă el? Adică până ieri a dormit lângă tine, lângă ai tăi, până ieri se bucura când ajungeai acasă, și azi ai hotărât tu că trebuie să-l dai afară?

Mă refer, desigur, în general la câini și pisici pentru că în 99% dintre cazuri cam astea sunt animalele prezente în casele oamenilor. Mai rar auzi că Titi din Prelungirea Ghencea și-a abandonat șarpele boa în pădure la Băneasa.

Oricâte scenarii mi-aș face, nu pot să-mi imaginez cum arată creierul unui om care se uită în ochii unui animal în clipa în care îl abandonează undeva, oriunde, pe stradă, în pădure, nu contează locul. Să fii conștient că l-ai dus acolo ca să-l lași, să te uiți în ochii lui, după care să pleci și să-ți vezi liniștit de viață?

Vă spun extrem de sincer că, pentru mine, oamenii ăștia nu sunt oameni. Adică arată ca niște oameni, dar nu fac parte din specia asta.

Dacă aș avea vreun prieten despre care aș afla că a abandonat un animal, aș întrerupe orice legătură cu el în secunda doi. Cel mult, l-aș mai suna pentru ultima dată să-l înjur, dar din secunda în care am închis telefonul, omul ăla nu ar mai exista pentru mine, n-aș mai vrea să știu niciodată de el. Nici dacă aș afla că moare de foame pe marginea drumului nu m-aș duce să-i dau un pahar cu apă și un colț de pâine.

Da, știu, sunt un nenorocit care pune animalele înaintea oamenilor, e ok, n-am nicio problemă cu asta, puteți să mă înjurați.

Și, dacă tot vorbim despre abandon de animale, în aceeași categorie îi pun și pe cei care, după ce-au trăit în casă cu un câine sau cu o pisică ani de zile, la un moment dat, din varii motive, se trezesc că vor să dea altcuiva animalul ăla, pentru că ei nu mai au cum să-l țină.

Nu, nu mă interesează care sunt motivele pentru care ajung să facă asta. Puteți să-mi spuneți orice vreți voi, puteți să-mi veniți cu orice fel de exemple și argumente care ar justifica un astfel de comportament, pentru mine sunt egale cu zero.

Nu există vreun motiv pe lumea asta pentru care să vrei să dai altcuiva sufletul ăla care a stat lângă tine și care e membru al familiei cu drepturi depline.

E ca și cum ai vrea să-ți abandonezi copilul sau unul dintre părinți pentru că, nu-i așa, au apărut niște motive și nu mai ai cum să-i ții în casă. Prin urmare, te apuci să întrebi pe internet dacă nu cumva vrea cineva un copil sau o mamă. Știți, sunt cuminți și jucăuși, nu mănâncă mult și iubesc copiii, vi-i dăm cu tot cu jucării, au vaccinurile făcute la zi. Plm, în capul meu situațiile sunt identice.

Pe scurt, ca să revin la concluzia din titlu, oamenii care sunt în stare sa facă așa ceva unor animale sunt în stare să facă orice, oricui, să calce pe cadavre, indiferent cui aparțin cadavrele alea.

Există o singură situație pe care o accept vizavi de abandonul animalelor: moartea celui sau celor care aveau în grijă sufletul ăla nevinovat. Situație pe care o accept doar parțial și în anumite conjuncturi, dar o accept.

În rest, puteți să-mi serviți orice poveste mai mult sau mai puțin lacrimogenă, o să vă recomand duios să v-o vârâți în cur.

Da, repet, sunt un nenorocit care pune animalele înaintea oamenilor și n-am nicio problemă cu asta.