Că tot sunt pornit pe mâncare zilele astea (ca de fiecare dată când intru la cură), azi o să vorbim despre o afecțiune extrem de gravă declanșată fix de mâncare. Nu de ea în sine, ci de prezența ei.

O afecțiune pe care am depistat-o cu greu de-abia la vârsta asta. Și care înțeleg că nici nu prea e tratabilă. E ceva urât care nu te lasă să fii aidoma persoanelor din jurul tău, te ține prizonier, nu poți să te porți și să acționezi ca toți oamenii normali.

Stați că vă explic imediat. Îi știți voi pe toți ăia care spun sau, mai rău, care fac lucruri de genul:

– Mi-era atât de poftă, c-am gustat o felie de pizza.

– Am mâncat o jumătate de mic, că nu m-am putut abține.

– La desert am avut înghețată de fistic cu caramel sărat. Arăta atât de bine, că n-am putut să nu mănânc o linguriță.

Nu mai continui cu exemplele, sunt convins că știți despre ce vorbesc. Este vorba despre oamenii ăia care n-au absolut nicio problemă să guste din chestiile de care le e poftă, dar, în același timp, le este extrem de ușor să se abțină și să rămână doar la stadiul de „gustat”.

Îi știți, nu? Hai că nu se poate să n-aveți așa ceva în jur.

Ei bine, afecțiunea asta blestemată mă împiedică să fiu și eu ca toți oamenii ăștia. La mine pur și simplu nu există noțiunea de „gustat”. De fiecare dată când aș vrea doar să gust ceva, se manifestă acut afecțiunea asta care lovește necruțător.

Prin urmare, ori mănânc toată pizza aia nenorocită, ori mai bine o las baltă. Ori bag în mine doișpe mici cu muștar și chiflă caldă, până simt că nu mai pot să respir, ori zic „pas”. Ori mănânc înghețată de fistic cu caramel sărat până pocnesc, ori mai bine mă prefac că n-am văzut-o.

Nu pot altfel, efectiv nu pot. Niciodată în această viață n-am putut să iau două guri din ceva ce-mi place, după care să-mi zic senin „da, e bun” și să-mi văd de treabă ca și când pizza aia aburindă n-ar exista.

Mi se activează în cap un beculeț sau ceva care începe să clipească în roșu și nu se mai stinge până când n-am lichidat tot.

Și nu știu cum se face, dar afecțiunea asta devine și mai invazivă de fiecare dată când încerc să mai dau jos niște kilograme. Dacă intru la cură, s-a terminat. Beculețul ăla nu numai că luminează roșu disperat, dar mai aud și-o voce care-mi repetă la nesfârșit:

Mănâncă tot, că n-are ce să ți se întâmple! Las-o naibii de cură, că te apuci din nou de mâine!

Și aia a fost. Până nu rezolv problema, nu sunt din nou om. De-aia vă ziceam mai sus că nenorocita asta nu e tratabilă.

Eram curios dacă mai sunt și pe-aici suferinzi din ăștia ca mine. Sau voi sunteți d-ăia de puteți să gustați cât o vrăbiuță anemică din mâncarea care vă place, după care să vă vedeți de treabă liniștiți?

Ah, și dacă tot am atins acest subiect sensibil, ce-ar fi să-mi ziceți și care e felul ăla de mâncare de la care pur și simplu nu vă puteți abține. Știți voi, ăla de la care vă plouă în gură obligatoriu de fiecare dată când vă gândiți la el. Ăla la care salivați și când sunteți sătui, de-abia v-ați ridicat de la masă.

O să încep eu, deși mi-a fost infernal de greu să aleg: cartofi prăjiți cu ouă ochiuri și salată de roșii. Cu brânză. Iar la final niște pâine proaspătă să bag în sosul de la salată.

Dă-mi așa ceva și nu-mi mai trebuie nimic. Iar asta o spune un cetățean care este carnivor prin excelență.

Există totuși si niște condiții care trebuie îndeplinite:

Ochiurile trebuie să fie rumenite pe margine, dar gălbenușul să rămână moale și cleios.

Roșiile să aibă gust de roșii.

Brânza să fie foarte puțin sărată, eventual caș de bivoliță cu doar o tentă de sare.

Pâinea să fie cu coajă crocantă și miez moale.

Să fie îndeplinite aceste condiții și n-aș avea nici cea mai mică problemă să mă hrănesc doar cu asta tot restul vieții mele.

La voi care e călcâiul lui Ahile în materie de mâncare?