Cele 30 de zile petrecute departe de ținuturile locuite de vajnicii urmași ai dacilor liberi au produs daune incomensurabile asupra trupului meu superb de adonis silfid.

Modul samavolnic în care i-am lăsat pe spanioli fără jamón, iar mai apoi restaurantele austriece care mă atacau din toate pozițiile, au făcut ca noțiunea de beach body să fie, pentru mine, atât de îndepărtată și abstractă precum inelele lui Saturn pentru un astronom amator.

Practic, de-abia dădusem și eu jos niște kilograme ca să încap în cămașa în care m-am însurat, că s-au întors toate înapoi și și-au mai chemat, pervers, și niște prietene.

Pe scurt, am pățit ce pățesc de fiecare dată când ies din țară, am mâncat de parcă s-ar termina mâncarea pe planetă, n-am mai ținut cont de nimic. Iar rezultatul se poate observa cu ochiul liber și de la Lună. Practic, doar eu și Marele Zid Chinezesc putem fi zăriți din spațiu.

E drept c-ar exista și varianta în care nu cu greutatea am probleme, ci cu înălțimea. Practic, dacă aș avea 2,20 metri aș fi perfect proporționat. Nfine…

Dar, pentru că toate lucrurile au un „dar”, toate astea se întâmplau, hăt, departe, în urmă cu ceva mai bine de o săptămână. Adică lunea trecută (nu asta, cealaltă luni), când fratele vostru a zis „așa nu se mai poate” și-am oprit motoarele. Alea care aspirau mâncare din toate pozițiile și la orice oră.

Paranteză pentru amatorii care se întreabă de ce n-am oprit motoarele imediat ce m-am întors, nu la o săptămână după. Am și un răspuns: nu te poți opri brusc, e ca la mașinile de raliu. După ce i-ai dat forjă juma’ de zi, la finalul cursei nu-i oprești brusc motorul, îl mai lași să meargă câteva minute pentru răcire.

Așa am făcut și eu, mi-am luat o săptămână de „răcire” până să tai alimentarea. Închis paranteza.

Iar acum, zgomot de tobe, vine și vestea: după fix zece zile, cântarul meu m-a anunțat stupefiat c-am dat jos 4,1 kilograme (da, da, l-am verificat, nu e defect). Ceea ce, trebuie să recunoașteți, e un început bun.

O să râdeți pe sistemul „patru kilograme sunt o picătură într-un ocean”, că și eu am zis la fel.

Dar, ce să vezi, se pare că nu e chiar așa. Am constatat cu stupoare că pot sa port din nou tricouri din categoria „intermediare”.

Ah, aici aveți nevoie de o nouă paranteză. Eu îmi țin tricourile aranjate în dulap pe trei categorii:

Prima. Cele care pot fi purtate indiferent de greutatea pe care o am. Sunt făcute din foaie de cort de 8 persoane, îmi vin și dacă mănânc șase luni doar pită unsă cu untură și cartofi prăjiți.

A doua. Astea sunt „intermediarele”, cele care îmi vin doar dacă dau jos niște kilograme.

A treia. Aspiraționalele. Astea sunt tricouri care nu-mi vin, dar pe care știu eu sigur c-o să le pot purta din nou într-o bună zi. Astea, săracele, sunt cele mai urgisite, în sensul că mereu mă întreabă Mara de ce le mai păstrez și dacă n-ar fi mai bine să le arunc sau să le dau. Răutăți gratuite.

Nfine, am închis paranteza, revenind la cele 4,1 kilograme de care tocmai m-am despărțit, n-or fi ele mare lucru, dar să știți că aproape că mi-au dat lacrimile când am văzut că, tocmai pentru că le-am dat jos, încap din nou în tricourile din categoria „intermediare”.

Inițial mi-am zis că mai mult ca sigur e o greșeală și-am scăpat un tricou de la prima categorie printre intermediare. Nu, fraților, chiar era pe bune, c-am probat mai multe.

Treabă care mă face extrem de mândru și mă motivează să continui. Pentru că nu e neapărat vorba despre slăbitul în sine, ci de faptul că odată cu niște kilograme date jos te simți mult mai relaxat și mai bine când încerci să faci anumite lucruri.

Pentru mine este absolut limpede că nu voi mai avea niciodată în această viață pătrățele și beach body. Dar, în același timp, știu exact și că n-am nevoie de ele, nu mi le doresc. Scopul meu este cu totul altul, acela să reușesc să ajung din nou la greutatea unde mă simt cel mai bine.

Iar greutatea aia este cea pe care o aveam înainte de pandemie, adică să fiu pe undeva între 85 și 87 de kilograme. Greutate la care îmi place de mine, îmi place și cum mă simt și, mai ales, îmi place că-mi vin hainele cu totul altfel, nu mai arăt ca un pachiderm care a evadat din junglă.

Dacă voi reuși vreodată să ajung din nou la greutatea asta, promit public că pun aici poză îmbrăcat într-un tricou de la categoria „aspiraționale”. Dacă vă purtați frumos, poate o să mai port și altceva în afară de tricou. În poză, zic.

Ah, încă ceva ce n-aș fi zis că se va întâmpla atât de repede, dar cele patru kilograme de care m-am despărțit inopinat mi-au permis să mă aplec să mă leg la șireturi fără să simt c-o să-mi dau sufletul pe loc.

Și nu glumesc, pentru noi, ăștia prea scunzi pentru greutatea lor, încheiatul la șireturi este pe același loc, ca nivel de suferință, cu torturile Inchiziției. Poate chiar și mai și.

Ei bine, dacă n-am mai simțit că mor când mă aplec, după doar patru kilograme, sunt extrem de curios cum mă voi simți după următoarele patru. Sau după zece. Mai vedem, vă țin la curent.

Acestea fiind zise, acum o să vină întrebarea pentru voi. Care este totodată și o provocare.

Voi ce faceți când vreți să slăbiți. Să zicem că v-ați hotărât să dați jos niște kilograme, care e metoda? Regim alimentar, diete, alte metode care să ajute?

Și încă ceva, când luați hotărâri de genul ăsta pe ce vă setați? Să dați jos multe kilograme, toate dacă se poate? Sau vă propuneți ceva de genul „dacă dau jos câteva kile e perfect”?

Indiferent ce ar însemna „câteva” ăla, întrebarea rămâne aceeași, ce faceți când vreți să slăbiți? Care e metoda?