Evident, ideea mi-a venit de la articolul despre lucrurile penibile pe care le fac oamenii în online, după despărțiri.

Înainte de apariția online-ului, cu toții am suferit măcar o dată din dragoste și-am fost dispuși să facem lucruri extrem de penibile.

Mă rog, poate nu cu toții, dar eu cu siguranță am fost dispus și-o să vă povestesc astăzi, prieteni, cel mai penibil lucru pe care l-am făcut vreodată. Nici măcar nu știu dacă „penibil” are grad de comparație, dar în acest caz ar merita să aibă, o să înțelegeți imediat de ce.

Eram în primul an de facultate, în București. Ajunsesem aici împreună cu iubita mea de atunci, o relație începută încă din timpul liceului.

Ok, am ajuns în București, eu m-am cazat în Grozăvești la un cămin studențesc, ea, pentru că avea cum, stătea la mătușa-sa, undeva în Militari. Nu știu cât trecuse, cred că deja se termina primul semestru când mi-am dat seama că ceva nu e în regulă cu ea, în ceea ce privește relația.

Simți că se întâmplă chestii, trebuie să fii prea prost sau să nu-ți dorești să simți ca să nu-ți dai seama că ceva e în neregula, iar eu simțeam, aveam multe semne că ceva se întâmplă, iar ceva-ul ăla nu va fi bun pentru mine

Și, ce să vezi, absolut tot ce simțeam s-a adeverit foarte rapid când ea mi-a spus că e gata, s-a terminat.

Băi, oameni buni, probabil știți și voi că nimic nu e mai dramatic decât o despărțire în adolescență sau când ești extrem de tânăr. Se dărâmă tot universul, nimic nu mai are niciun sens pe lumea asta, practic trăiești degeaba. Desigur, mă refer la o despărțire pe care nu o produci tu, ci celălalt.

Nici eu nu făceam excepție, a căzut cerul peste mine. Sufeream ca un câine care mânca pentru prima oară bătaie de la omul despre care credea că-l iubește.

Absolut disperat, am pus la cale un plan infailibil, un plan magnific menit s-o facă pe ea să se răzgândească și s-o readucă în brațele mele. Vă zic, nimic din ce inventase omenirea până la ora aia nu se putea compara cu planul meu senzațional.

Stați așa, că-l aflați imediat.

I-am dat colegului meu de cameră (salut, Dan) numărul de telefon al mătușă-sii, i-am zis să sune, s-o ceară pe ea la telefon și s-o întrebe dacă știe ceva de mine, că n-am mai ajuns prin cameră de câteva zile.

Ceea ce omul meu a și executat. A sunat, a cerut-o la telefon și a întrebat-o dacă nu cumva știe ceva de mine, că n-am mai apărut de ceva vreme prin cameră.

Voi vă dați seama cam cum s-a panicat biata fată când a auzit așa ceva? Cred că-i tremurau picioarele la propriu.

Ajunși în acest moment al discuției, Dan a introdus imediat următoarea parte a planului, care era discutată dinainte. A rugat-o să vină la noi în cameră, la cămin, să stea de vorbă, să vadă în ce direcție o iau și ce se fac dacă eu n-o să mai apar niciodată. Dacă eram mort? 🤦‍♂️

Bineînțeles că femeia a zis „da, vin imediat” și-n 30-40 de minute era deja la noi în cameră.

Dar ce nu o să ghiciți voi niciodată este locul în care mă aflam eu când a venit și unde am stat pe tot parcursul discuției.

Mi se încrâncenează carnea pe mine acum când scriu, când îmi amintesc cât de prost puteam să fiu și, mai ales, cât de penibil. Pentru că, prieteni, eu eram sub pat. Și-acolo am stat câtă vreme cei doi au discutat îngrijorați soarta mea, despre care nu se știa nimic.

Dan mima o îngrijorare teribilă, iar biata fată chiar era îngrozită, îi tremura vocea.

În cele din urmă, fără să stabilească nimic concret, ea a plecat și eu am ieșit de sub pat.

Ăla a fost momentul în care, brusc, mi-am dat seama că planul meu magistral avea o mică hibă la care nu mă gândisem. Și anume, ce vreau să obțin cu toate astea? Bun, planul mersese perfect, dar ce urma acum? Cred că nici Napoleon la Waterloo n-a fost atât de descumpănit ca mine.

Ok, a venit, era îngrijorată, eu stătusem sub pat și ascultasem, toate au mers strună, dar finalitatea? Cum urma ea să se arunce din nou în brațele mele, plânsă și recunoscătoare că trăiesc?

Trebuie să recunosc că n-am reușit niciodată să mai rezolv această parte a planului, prin urmare, ea nu s-a mai aruncat vreodată în brațele mele. Singurul lucru de bun-simț pe care l-am făcut a fost că l-am rugat pe Dan să sune din nou la mătușa-sa și să-i spună c-am reapărut, ca să nu facă naibii femeia vreun infarct crezând că mă are pe conștiință.

Cam așa arată, fraților, cel mai penibil lucru pe care l-am făcut eu în această viață, pentru că sufeream din dragoste.

Bine, să știți că am și o palidă consolare. În sensul că unul dintre cei mai buni prieteni ai mei din vremea aia, fix în aceeași perioadă trăia o poveste identică: o despărțire după o relație care dura din liceu, după ce pe ea o agățase un irlandez la metrou.

Să știți că prietenul ăsta al meu a reușit să fie un pic mai penibil decât mine, dacă asta este posibil.

Tot așa, prin intermediul cuiva, a anunțat-o pe ea c-a avut o tentativă de sinucidere după despărțirea neașteptată.

Voi vă dați seama că poți să rămâi și cu sechele după ce te anunță cineva că ăla de care tocmai te-ai despărțit a încercat să se sinucidă?

Practic, femeia nici n-a închis bine telefonul că a zburat într-un suflet până la sinucigaș să vadă ce s-a întâmplat. Maximum de penibil a fost asigurat de faptul că atunci când a ajuns ea, omul meu avea încheietura de la mâna stângă bandajată cu tifon alb pe care se puteau vedea lejer urmele de sânge. Care erau, bineînțeles, cerneală roșie.

Mă oftic extrem de tare că nu-mi aduc aminte dacă tentativa de sinucidere a înduplecat-o și-a făcut-o să se întoarcă la el. Oricât aș încerca nu-mi amintesc.

Acum, sperând că v-am făcut ziua mai bună, aștept cu nerăbdare poveștile în care ați fost și voi penibili. Nu am nici cea mai mică îndoială că aveți așa ceva.