M-am oprit să dorm într-un mic orășel din Italia, pe numele lui Arenzano. Cum am ajuns la hotel, cum au început problemele.

Evident, îmi luasem o singură noapte de cazare, pentru că voiam doar să dorm, iar dimineață să plec cât mai devreme.

Am intrat în hotel, m-am dus la recepție, am făcut check-in și i-am spus doamnei că vreau să și plătesc, că nu vreau să mai pierd timpul dimineață.

Sigur, sigur, zice, nicio problemă.

Așa c-am scos cardul, pregătit să plătesc, moment în care i-a picat fața. Când i-am mai zis c-o să am nevoie și de factură, i-am citit pe față cât de tare mă înjură în gând. Prieteni, arăta de parcă urma s-o umfle plânsul de nervi.

Așteptam răbdător cu cardul în mână, pregătit să plătesc, când brusc s-a stricat sistemul. Așa, dintr-o dată, pur și simplu nu mai mergea, de m-a bușit și râsul.

Eu înțeleg că femeia și-o fi făcut socoteala că dacă stau o singură noapte, iar suma nu e mare, aș putea s-o plătesc cash, doar că eu nu plătesc nimic cash și nici n-aveam de gând să încep atunci.

Și oricum, chiar dacă i-aș fi dat cash, de factură tot aș fi avut nevoie, deci tot ar fi trebuit să fiscalizeze. Dacă avea de gând sa nu bage banii în casă, nu nimerise bine omul.

Cum sistemul nu-și „revenea” de nicio culoare, doamna recepționeră, morcovită toată, mi-a zis să plătesc dimineață când plec și tot atunci să-i cer și colegului factură. Probabil mai trăgea nădejde să mă răzgândesc.

Doar că nu m-am răzgândit. Dimineață, la ora 5:30, eram la recepție, cerându-i colegului ei factură, cu cardul în mână. Altul căruia i-a picat efectiv fața.

Așteptam cu nerăbdare să-mi spună și colegul că nu merge sistemul, ca să zic „alora, grazie mille” și să plec liniștit. Mai căutați-mă voi când merge sistemul, să vă plătesc.

Dar am avut ghinion, sistemul mergea ca uns. Ce nu mergea ca uns era colegul de la recepție.

Prieteni, mă trezisem special la 04:45 ca să plec cât mai devreme, pentru că mă aștepta un drum de aproape 1400 de km, iar colegul de la recepție nu reușea să-mi genereze nenorocita aia de factură.

Până la urmă, știți ce-a făcut? A mai chemat un coleg. Acum erau doi care nu „reușeau” să-mi facă factura.

A durat fucking jumătate de oră până când cei doi au reușit să-mi emită un căcat de factură și să-mi ia banii de pe card. Toate aceste operațiuni extrem de complicate desfășurându-se într-o atmosferă de înmormântare, de ziceai că le-am omorât mamele amândurora.

Foarte distractiv, vă zic, doar c-am pierdut 30 de minute cu distracția asta.

Chiar zilele astea citisem pe undeva că Italia este pe primul loc la evaziune fiscală în UE și uite că mi s-a confirmat ce-am citit. Îmi pariez viața că tot circul ăla cu sistemul a fost pentru că-și făcuseră ei planuri cu suta mea de euro.

A trebuit să conduc cu mare atenție, să nu cumva să mă ajungă blestemele lor.

Dacă tot suntem la capitolul Italia și condus, să știți că pe autostrăzile italienilor este exact ca la noi: e plin de cocalari care conduc ca dracu’. Peste tot sunt bombardierii care merg cu 180 – 200 km/h. Și să nu vă imaginați că vorbim doar de cei cu mașini scumpe și puternice. Nu, prieteni, cocalar poți să fii și într-un Opel Astra sau un Fiat Tipo.

Dar ce mă uimește pe mine este că ăia zburdă cu aceleași viteze supersonice și în zonele cu viteză monitorizată prin radar. Nu știu dacă știți, dar în Italia există pe autostradă foarte multe zone în care ți se calculează viteza medie cu care te-ai deplasat. Iar dacă media asta iese mai mare decât viteza maximă admisă pe acel tronson de autostradă, amenda vine direct acasă.

Pe mine mă depășește cum de Schumacherii italieni își permit să zburde așa pe autostrăzi, inclusiv în zone monitorizate radar, convingerea mea fiind că nu își plătesc amenzile. Altfel nu se explică.

De-aici și concluzia din titlu: Italia e o Românie cu autostrăzi.

Acestea fiind zise, bine v-am regăsit.

Am ajuns din nou pe tărâmul locuit de vajnicii urmași ai dacilor liberi.

P.S. Șase grade erau azi, la Arad, la 06:30 dimineața. ȘASE GRADE!