De fiecare dată când am scris despre cât de ușor poți să recunoști românii într-un aeroport sau despre cum în aeroporturi poți să-ți dai seama imediat că civilizația este încă la ani lumină de noi, a fost imposibil să nu apară ofensații care-au sărit de cur în sus și mi-au explicat doct că nu e chiar așa, că nu doar românii sunt melteni, că și alte nații fac exact la fel.

Mă refer, desigur, la vestitele cozi de la îmbarcare, formate cu mult înainte să înceapă formalitățile de boarding. Mă refer, desigur, la cum se ridică toți în picioare și așteaptă cu bagajele pregătite, deși avionul încă rulează pe pistă, iar stewardesele roagă pe toată lumea, cu lacrimi în ochi: sit down, please, sit down, please! Evident, fără succes, toți așteaptă startul ca să țâșnească spre nu se știe ce.

Nu mai insist, că știți și voi le ce mă refer și cum recunoști de la mare distanță porțile unde așteaptă românii sau ce se întâmplă în avioanele pline cu concetățeni de-ai noștri.

Ei bine, de fiecare dată când am scris despre, au apărut vajnicii apărători ai neamului să-mi explice că „nu doar românii fac asta”.

Așa că acum mă simt foarte dator să vin cu niște mici lămuriri suplimentare.

Context. Oamenii de la Renault au politică de companie să nu organizeze deplasări cu zboruri ale unor companii low-cost. Mai ales când deplasările implică grupuri mari, așa cum a fost și cel din care am făcut parte.

Așa se face că am zburat cu escală, și la dus și la întors, pentru că nu existau zboruri directe București – Sevilla și retur, în zilele în care am mers noi.

Acum că aveți contextul, probabil vă întrebați ce importanță are c-am zburat cu escală? Teoretic, n-are nicio importanță, dar practic are una foarte mare: au existat două segmente unde n-au prea fost alți români în afară de noi. Că n-au de ce să fie pe un zbor München – Sevilla sau pe Sevilla – Viena.

Mi-aș fi dorit să fie de față toți ăia care-mi explicau că „nu doar românii fac asta”, să vadă și ei cum nu s-a format nicio coadă la porțile de îmbarcare de la Munchen către Sevilla și de la Sevilla către Viena. Toată lumea stătea relaxată pe bănci, oamenii s-au ridicat doar când s-a anunțat prin difuzoare că începe boardingul.

Știți de ce? Pentru că în afară de noi, nu mai erau alți români de-aia.

Dar știți unde mi-aș fi dorit cel mai tare să fie ăia care-mi explică doct că „nu doar românii fac asta”? În cursa de la Sevilla la Viena, acolo mi-aș fi dorit să fie.

Zborul a avut un pic de întârziere, așa că înainte de aterizarea la Viena s-a anunțat în avion că pasagerii care trebuie să prindă zborurile de Paris, Napoli și Varșovia sunt într-o „situație critică” (am citat exact cuvintele șefei de echipaj).

Da, mi-aș fi dorit să fie de față toți ăia cu „nu doar românii” când, după aterizare, un avion întreg a rămas pe scaune și i-au lăsat să iasă primii pe cei care aveau de prins zboruri de Paris, Napoli și Viena.

Știți de ce? Pentru că noi am fost singurii români din avion, de-aia. Ce șanse aveau oamenii ăia să mai prindă zborurile dacă un avion întreg s-ar fi ridicat în picioare, cu bagajele în mâini? Niciuna, aucun, nessuno, nic.

Da, știu, sunt hater și vorbesc urât despre românii mei. Băi, da, așa e, dar nu despre toți, ci doar despre ăia care-mi dau motive.

sursa foto și gif