[drumul spre Punta de Tarifa – Ziua 4]

Când am văzut cum ploua alaltăieri seară, m-am panicat un pic, de ce să mint. De-aia când m-am trezit, primul lucru pe care l-am făcut a fost să trag draperia, să văd cum e afară. Ce mi-a mai cântat sufletul când am văzut că e senin și mult soare.

A fost o reală plăcere să fac cei 523 de kilometri de la Sanremo la Perpignan. De altfel, o să mai zic o dată acum ce-am zis de fiecare dată când am făcut traseul ăsta (și cred că l-am făcut de vreo patru ori în ultimii ani): măcar o dată în viață trebuie să mergi cu mașina pe Autostrada dei Fiori. Și să continui pe sora ei din Franța, La Provençale (adică Autoroute A8).

Nu știu, poate vouă nu vă spune nimic, dar pe mine mă liniștește foarte tare la căpuț să conduc și sa văd marea Mediterană aproape tot timpul.

Unde mai pui că de data asta a fost pentru prima oară când am intrat dimineața pe Autostrada dei Fiori. De fiecare dată îmi gândeam traseele astfel încât să ajung în zonă pe final de zi. Dar acum, odihnit, cu mintea limpede, parcă m-am bucurat și mai tare de drum.

Băi, vă zic, măcar o dată în viață trebuie să treci la volan pe aici.

Ieri am ajuns la Perpignan. Pe sistemul brevetat deja de vara trecută, încerc să mă opresc în orașe unde nu m-aș duce în mod deliberat să-mi fac concediul. Îmi place enorm să fac asta și să descopăr locuri în care șansele să mai ajung vreodată sunt foarte mici.

Doar că treaba asta presupune și riscuri de genul să ajungi la Montepellier și să nu știi cum să pleci mai repede din orașul ăla îngrozitor de urât și lăsat în paragină, pe lângă care Mizilul este destinație turistică atractivă.

Dar astea se întâmplă rar, mult mai des mi se întâmplă să descopăr locuri care mă surprind extrem de tare și de plăcut. Sper din tot sufletul să mai ajung în viața asta în Odense.

Exact pe sistemul ăsta m-am oprit și la Perpignan. Ca să descopăr o bijuterie de oraș catalan unde mi-ar fi plăcut să stau măcar două nopți. Păcat că n-am avut cum. Dar da, orașul este catalan (de altfel are un ceva care te duce cu gândul la Barcelona) și oamenii de aici vorbesc catalană, să nu le zici că sunt „francezi”, că mănânci bătaie. Això és Catalunya, senyor! Peste tot prin oraș sunt plăcuțe bilingve, în franceză și-n catalană, ca să știi de la început despre ce e vorba.

Cât despre oraș în sine, oamenii din Perpignan zic despre orășelul lor că este „the colorful Southern French city”. Și s-ar putea chiar să aibă dreptate, să știți. N-am avut cum să compar gradul de „colorizare”, dar cu siguranță este unul dintre cele mai colorate pe care le-am văzut.

M-am plimbat ieri câteva ore, am mers și cu trocariciul ăla care face turul orașului, am avut cum să-mi fac o idee. Iar verdictul este că data viitoare când fac ruta asta, cu siguranță mă voi mai opri o dată în Perpignan.

Acum vă las și niște poze. Nu sunt multe, că din trocarici nu prea aveam cum să fac.