Uite că mă lovesc de o problemă pe care n-o văzusem venind în niciun fel.

Am ajuns în Catania, până aici totul bine. Sunt 18 grade la ăștia, e frumos, la tot pasul cârciumi cu mâncare bună. Fix ce mi-a recomandat medicul de familie înainte să mă urc în avion.

Altundeva e problema, prieteni: e prima oară când ies din țară, de când m-am lăsat de fumat. Și tot prima oară când, după mai bine de două luni, mă chinuie gândul că mi-aș aprinde o țigară.

Pentru că în capul meu plăcerea de a călători era strict legată de plăcerea de a-mi aprinde o țigară. Nici măcar nu-mi imaginam c-aș putea să ies din țară și să nu fumez. Treabă care m-a lovit azi din plin.

Nu, evident că nu mi-am aprins și nu-mi voi aprinde nicio țigară, dar este încă un prilej să constat cât de parșiv este fumatul. Mi-a trecut de multă vreme sevrajul datorat lipsei de nicotină, ai fi zis că nu mai e niciun pericol.

Ai fi zis… între timp, efectiv mă uit cu ură și invidie la toți ăștia care trec pe lângă mine cu țigările aprinse în mâini.

P.S. Da, știu că poza n-are nicio legătură cu fumatul, dar ziceți voi că nu e prea mișto ca să nu v-o fi lăsat aici.