Am comis-o, prieteni, am comis-o și n-am nicio scuză. Mi-e și rușine să vă zic, mi-e rușine de mine.

Eram în pericol să mă sting de foame, așa c-am deschis frigiderul să văd dacă ar exista ceva comestibil în zonă. Când am văzut tăvița de mici proaspeți, mi-a cântat sufletul de bucurie. I-am aruncat pe grătar și-n 17 minute deja vânturam fumul pe geam.

Până aici toate bune și frumoase, nu? Da, așa credeam și eu. Dar totul s-a spulberat în momentul în care am deschis din nou frigiderul cu scopul să-mi scot și muștar. Nu știu voi, dar eu n-am cum să mănânc mici fără muștar.

Ăsta a fost momentul când s-a terminat tot, atunci am ales să comit sacrilegiul suprem: am scos din frigider un borcan de muștar de Dijon. Iar ce e mai rău este c-am făcut asta cu bună știință, știind exact ce scot.

Aș fi putut să invoc scuza că era singurul muștar pe care-l aveam în casă, dar aș minți. Pentru că fix lângă Dijon era și borcanul cu muștar de Tecuci. De Tecuci, înțelegeți? Dacă există vreun muștar pe care să-l recomande până și medicii la mici, apăi ăsta de Tecuci e.

Dar eu am preferat să ignor borcanul și să-mi duc sacrilegiul până la capăt: am mâncat micii cu Dijon. Nici Labiș n-ar fi descris mai bine cum îmi plângea sufletul când înmuiam micii-n muștarul de pripas.

Doamne apără și păzește! În ritmul ăsta, parcă văd că până la sfârșitul anului încep să pun ananas pe pizza sau să mănânc pastele cu ketchup.

Cred că sunt deochiat sau ceva.