Voi ce-ați urât cel mai tare în copilărie?

Nu uram, dar nu apreciam deloc să merg vacanțele la bunici, era de lucru, nu apreciam deloc că nu aveam televizor, apoi că nu aveam televizor color și socializarea cu copii de vârsta noastră minimă.

Acum mă uit cu totul altfel la cea perioadă.

Nu mi-a plăcut niciodată ștersul prafului,la anii ăștia o fac doar de nevoie.Dar,ce crezi,am cumpărat recent un covor care are ciucuri ….mama care nu se mai trezește să-i facă ciucurii , că am avut noroc să mi se potrivească sub masă și pat ,nu-i vede nimeni nici dacă îi caută.A, sifoanele erau aproape,dar la ai mei era și mai aproape apa minerală,beam de obicei de la robinet.

Doamne, ce amintiri! Ciucurii, belea! Bibelouri nu am avut, mamei îi plăceau doar niște vase mari, gen alea grecești, în care puneam niște chestii uscate, culese de pe dealuri sau luate de pe la Fondul Plastic, altceva. Singura chestie mai nasoală era oglinda mareeee… din sufragerie, care trebuia să fie boboc.
De făcut curățenie nu mă deranja că, deh, fată… și îmi place și acum să fie totul în ordine. OCD – GRUPA MARE. I-am omorât pe toți din familie, de are și fi-miu ceva apucături de-astea, dar la scară muuuult mai mică!🤣🤣🤣

Batutul covoarelor, dusul gunoiului la tomberonul din care o luau la fuga pisici, uneori sobolani.
Mersul la cizmar, era o cocioaba cu lumina artificiala non-stop, fereastra era minuscula si mirosea a lipici, a cauciuc, beurk. Dar cizmarul era de treaba si facea repede reparatiile.
Nu imi placea sa stau la coada. Mersul la piata si alte chestii era ok, daca era fara coada.
Ma mai enerva lipsa de logica a mamei, care era profa de ro si complet vraiste la organizare si logica: asa ca aveam parte de drumuri fara rost, o data la piine, dupa sa iau sos de rosii, apoi uitase ca ii trebuie patrunjel, de-astea.
Si mai era frica de gura lumii: „hai sa facem cutare, ca uite, toata lumea face, doar noi nu”….

Check la tot ce ai zis, in afara de mancatul la pranz.
Urasc din tot sufletul sa sterg praful (dar il sterg oricum, ca ma deranjeaza altfel), am totul cat mai bagat in dulapuri, sa nu se puna praful pe ele. Si mi se pare absolut inutil sa speli geamurile pe dinafara (cu indulgenta o data pe an). In Bucuresti se fac la fel in trei zile. De ce?

Batutul covoarelor, check!

Despre pieptanat ciucuri are si Dan Badea un show de stand-up :))

Altfel, subscriu la treaba cu pranzul. Nu stiu ce boala aveam cu masa asta… de fapt stiu, ca la pranz eram mereu la joaca :))

N-am prea avut activități de ăstea. Dacă nu mă interesa treaba, ieşea întotdeauna ceva nasol, urât, incomplet. Imposibil să fiu îndreptat, dacă eram pus să refac o lungeeeeeam până apunea soarele. Nu mi-a ieşit niciodată pieptănatul ciucurilor la covoare, dădeam şi eu pe acolo. Băteam covoarele o dată pe an, la fel şi cu zăpada. Apa cu oțetul ştiam că era pentru reîmprospătarea culorii, nu pentru luciu.
Nu am mai făcut ca părinții mei, să le dau de lucru copiilor mei. Mă văd cărând gunoaiele (menajer, plastic, hârtie, sticlă), aspirând, gătind, scoțând vasele spălate dar niciodată nu i-am pus la treabă. Dacă o fac, OK, dacă nu, ştiu la ce o să hlizesc ca bunic.

Eu aveam o furculiță veche din aluminiu (?), furată probabil de la cantina studențească de ai mei, cu care le făceam freza la ciucuri. Am bătut covoare și pe bară și-n zăpadă, uof. La mine-n casă nu-i neam de covor! Am stat la cozi de nu mai știu de ele (cu înghesuiala aferentă, cu terminatul produselor când mai erau câteva persoane în față). Cele mai faine cozi erau la vândut sticle și borcane (banii și chitanța trebuiau predate la școală), când eram mai mulți copii decât adulți la coadă și ne jucam până ne venea rândul sau, în clasa a noua, am învățat cu o colegă, la coada asta, legile gazelor pentru fizică. Vara mergeam la țară, mă lasa bunică-mea să dorm până la pranz (că citeam seara până-n miez de noapte), dar mă luau și la câmp, la adunat de fân, de cartofi, la cules de prune. Intotdeauna, toamna primeam bani de la unchiul meu că ”îl ajutam” la câmp.

Pana sa citesc partea cu praful exact asta voiam sa zic, cel mai mult si mai mult urasc sa sterg praful. Motiv pentru care mi-am facut mobila cu vitrine, fara suprafete deschise, si cand sa pun o veioza, unde s-o pun?🤷‍♀️ Plus ca n-am nici un simt artistic, si cand am vazut ce-a iesit, 5 dulapuri lungi intr-un minunat bej anti praf am zis hait c-am facut farmacie 😁
Pana la urma am donat 3 corpuri si intre cele care mi-au ramas o sa pun un frumos dulap de la o firma de mobila care le are cu designul.
Revenind la praf, il sterg odata pe saptamana ca trebuie, dar rafturile de sus doar odata la cateva luni. Noroc ca stau la 6, cu fata la padure!
Covoarele de acasa cand eram mica aveau ciucuri da nu-i aranjam. Acum n-au.
Spalatul vaselor imi placea, la camin ma bagam mai des decat imi venea randul.
Macrame-ul imi placea, dar nu stiu sa fac decat snur simplu, am impletit metri ascultand muzica la radio, mamei nu-i placeau lucrurile simple repetitive, ea cosea mileurile si facea modelele mai complicate. Asta pana a trecut la goblen, aici am scapat ca nu vedeam bine si era mic al dracului. Dar ei ii placea maxim, si tata cosea fondul, iarna cand nu era plecat cu stupii.

Gandacii de colorado, depanusatu, norma la colectiv pt bunica’mea, alea 2 sapt de practica….

Ps: nu am covoare in casa si mobila este redusa drastic. :)))))

Papusile de pe canapeaua din sufragerie,pe care nu aveam voie sa le atingem ca le stricam aranjamentul artistic, plus faptul ca nu aveam voie sa primim nici un copil in casa,faceam dezordine sau nu stiu care era rationamentul maica-mii,dar era crima daca ne prindeau.Bineinteles ca o faceam,dar cand nu erau ai mei acasa.Si sa nu uitam de recitatul ultimelor poezii invatate la scoala in fata neamurilor invitate la vreo reuniune familiala,uram din tot sufletul…si greu scapam.In rest,curatenie,covoare,daca spargeam un bibelou era jale,tot tacamul…

Ciucurii nu ii tin minte insa mi-ar fi placut maxim sa stau la coada la sifon.
Nici nu stiti de cate ori am incercat sa o conving pe mama sa cumpere cap din acela special pentru bidoane, ca in mintea mea, PET-uri aveam, capul ne trebuia.

Mama, nu si nu . Costa, e scump..o sa vrei sifon tot timpul si tot asa.

Pentru ca nu am avut in copilarie, cumva in mintea mea apa carbogazoasa a capatat importanta si mereu am savurat cand mi s-a oferit.

De la 14 ani cand am inceput sa am bani de pachet, il scoteam pe tata la un pahar de sifon si trageam de paharul ala pana uitam de noi .

Citind articolul, am avut senzația că-mi retrăiesc copilăria. Noi aveam doi cai, unul mai mare, mai deschis la nuanță și unul mai mic, mai negruț. Cât am fost mici, de frică să nu spargem minunățiile, mama ne-a mințit că ar curenta. Deci, să nu punem mâna! Nu vă zic, nu doar că nu puneam mâna, dar îi și ocoleam, când treceam prin zona lor. Deci picioarele au rămas intacte. 🤪Mai puțin creierul meu, care, atunci când ne-a venit vremea să trecem la treburile casnice, încă rămăsese fixat pe ideeea asta. Am întrebat-o pe mama, când m-a pus la șters praful:”Da’ nu mă curentează?”Am luat-o prin surprindere, cred că și uitase, c-a zis, cu juma’ de gură, că dacă-l șterg cu grijă, nu mă curentează. Cred c-a fost momentul în care a realizat și ce copil „neprecoce „are. 🤣🤣
Sifoanele nu le-am servit, dar la covoare era nasol: într-un colț, ciucuririi se tot agățau în ușă(pal nefinisat pe dedesubt) așa că prima grijă, după ce intrai, era să arunci o privire și, eventual să repari deranjul și, în loc de bătut afară, trebuia să adunăm scamele și firimiturile, apoi să frecăm cu palma înmuiată toată suprafața. Pentru luciu, cred… Acum nu am nici măcar o carpetă prin casă, decorațiuni doar de Crăciun și mobila cât mai fără polițe… Și praful îl aspir.

Hello
Am copilărit la țară și lucrul pe care l-am urât cel mai mult era momentul când, vara, mă puneau ai mei, pe mine si pe frate-meu, sa intram,efectiv, in butea de vin sa o spălăm!!! Cosmar mai mare nu cred ca există! Eram slăbuți si încăpeam pe ușița aia mică (fac o paranteză, ceilalți copii mai plinuți ne invidiau, că noi primeam bani pentru asta și ne trimiteau părinții si la vecini să facem asta!!!) M-aș fi lipsit de toti banii din lume ca sa nu trec prin asa ceva! Nu va puteti imagina ce insemna sa stai in mirosul si aburii și mirosul acela de boască! Horror! Stăteai cel puțin o ora înăuntru, frecai pereții cu peria, apoi limpezeai cu apă până era mulțumit stăpânul sau stăpâna butiei, că trebuia sa fie apa curată, să nu miroase vinul! Wtf, am claustrofobie și mă întreb de unde! Ieșeam de acolo murați din cap până in picioare si juram că nu va mai exista o dată viitoare (lucru care s-a întâmplat abia când am mai crescut si nu am mai încăput pe acea fucking ușită!
Mă mir și acum că am rămas zdraveni la cap după asemenea experiențe!🤔

Pe mine ma punea sa frec bucataria cu tix de toti stropii aia uscati de ulei de peste tot (aragaz, mobile, faianta). La sfarsit nu mai aveam piele pe degete si nici unghii. Mama nu ar fi facut niciodata treaba aia. Sau sa frec geamurile cu ziare inmuiate in spirt, lucru enervant si dureros, pentru ca vopseaua de pe ramele geamurilor avea inevitabil locuri in care se jupuia si in care ma zgariam sau, mai rau, imi intra o aschie de vopsea sau de lemn pe sub unghie. Acum nu spal geamurile dacat foarte rar, sunt foarte traumatizata de ele. Sau sa frec „linoleul” de stropii de var lavabil (nu se ducea decat cu unghia). Sau sa spal bibelourile intr-un lighen cu apa si dero, sa le usuc si sa le pun inapoi, desi mama le ura pe toate. Aveam o colectie de pisici, printre altele. Sa scutur si sa sterg de praf TOATE cartile din biblioteca, „carte cu carte”!! Aveam o biblioteca din aia, „Dacia” PLINA de carti, unele rafturi aveau chiar doua randuri de carti. Sa repar toate cartile rupte pe la cotoare cu petece de hartie si „aracet”. Cel mai tare uram cand mama ma striga iritata din bucatarie pana veneam din camera mea, asteptand sa fie ceva semnificativ, ca sa imi spuna sa ii dau lingura din sertarul de pe langa ea. Sau sa ii aduc o ceapa. Sau sa cern faina, o, da, cat uram eu sa cern faina de mamaliga. Nu stiu de ce, nu era greu, era doar enervant ca trebuie sa o fac. Sa scot samburii de la visine. Oribil. Sa aleg orezul. Orice treaba de chinez batran, a mea era. Toate astea in timp ce fratii mei nu erau pusi sa faca nimic. Numai eu, pentru ca „tu esti fata”. Nu am suportat asta de la inceput, de cand am deschis ochii. Cand am crescut, treaba cu „tu esti fata” a fost un criteriu de excludere pentru parteneri si chiar prieteni.

Nu doar pieptanatul moatelor era horror ci mai ales mersul pe covor fara sa lasi urme. Erau acele covoare groase pe care ramaneau urme daca mergeai in răspăr. Cand te obisnuiai sa freci talpile intr-un sens scotea covorul la batut si il punea invers schimbandu-se sensul perilor si o luai de la capat. A … si nu aveam voie sa stam pe cuvertura persana de pe recamierul din sufragerie pe care statea protapita o papusa mare, cu o rochie ampla de printesa.