Copil fiind, ai tentația naturală și firească să urăști orice activitate care îți e impusă de către adulți. Să nu vrei nimic ce nu face parte din sfera lucrurilor care îți fac plăcere.
Doar că, ce să vezi, lucrurile nu se întâmplă niciodată după cum vrei tu, prin urmare cea mai mare parte a activităților zilnice îți sunt impuse de către alții. Faza e că dacă pe unele înveți să le accepți pentru că înțelegi că fără ele nu se poate, existau și chestii pe care le uram visceral pentru că le consideram complet inutile.
Adică ok, puteam să înțeleg că trebuie să mă duc la școală, deși nu-mi plăcea. Puteam să înțeleg de ce ai mei au nevoie de mine pentru mers la coadă la pâine/lapte/ouă/alte alimente, na, timpurile erau cum erau, trebuia să ajutăm toți din casă. Puteam să înțeleg orice mi se cerea să fac și cumva era logic de ce mi se cer: într-un fel sau altul ne sunt sau ne vor fi utile.
În schimb, când nu mai reușeam să văd utilitatea, ajungeam să urăsc orice îmi dădeau de făcut. De exemplu:
👉 Să pieptăn ciucurii covorului după ce dau cu aspiratorul
Ce, nu înțelegeți ce sunt ciucurii și care e faza cu ei, este? Toate covoarele, covorașele, carpetele și carpetuțele din țara asta aveau ciucuri la capete. TOATE. Iar ciucurii ăia nu puteau fi lăsați așa de capul lor, ci trebuiau pieptănați. Jur că nu glumesc și nu fac mișto.
Acum când scriu, am avut un flash, mi-am adus aminte că noi aveam în casă chiar și un pieptăn special pentru mizeriile alea de ciucuri. Îl am în fața ochilor, era mov translucid, cu două rânduri de dinți: într-o parte mai rari, în cealaltă mai deși. Pieptănul ăsta avea până și locul lui special în casă, să știi mereu unde-l găsești.
„Vezi pe unde calci, c-abia am făcut ciucurii” este strămoșul avant la lettre pentru „vezi pe unde mergi, că abia ce-am spălat pe jos”.
👉 Să merg la umplut sifoane
N-aveți idee cât uram cașcarabeta aia împuțită unde mergeam să umplu cele trei sifoane ale familiei. Vara, chiar și de două ori pe zi.
Uram mirosul ăla de transpirație îmbâcsită din coșmelie, uram că era semi-întuneric, dar cel mai mult uram faptul că era singurul loc pentru încărcat sifoane din cartier. Ceea ce însemna că era în permanență coadă, iar coada la sifoane era cel mai plictisitor și anost lucru care ți se putea întâmpla. Și mai mergea și infernal de greu, că toți aveau măcar 3-4 sifoane.
Unele dintre cele mai fericite zile ale copilăriei mele au fosta alea când pe geamul coșmeliei trona mare anunțul scris cu pixul pe o coală de caiet studențesc: „n-avem butelie”. N-aveți idee cu câtă satisfacție duceam înapoi sifoanele în casă, goale.
👉 Să șterg praful
Doamne apără și păzește, cât puteam să urăsc această activitate complet inutilă. Și pe cât era de inutilă, mai era și migăloasă, îți lua o grămadă de timp să termini praful din toată casa. Mă lua cu leșin de fiecare dată când o auzeam pe maică-mea: „pune mâna pe-o cârpă și șterge praful”. Jumătate de zi îmi lua până terminam.
Dacă vă întrebați de ce dura așa de mult, cu siguranță habar nu aveți cum arătau apartamentele comuniste în care a copilărit jumătate din țara asta. Toate erau pline cu același tip de mobilă cu geamuri, vitrine și rafturi pe care zăceau aceleași 20-30-40 de bibelouri pe care le aveam cu toții.
Serios, când intrai în altă casă, involuntar făceai inventarul bibelourilor ca să vezi dacă se regăsesc toate pe care le ai și tu. Balerina, pescarul chinez, cățelul cu o urechiușă ciulită, peștele de sticlă, calul ăla care era ridicat pe picioarele din spate (în 99% dintre case lipsea unul dintre picioare fin față, cele care stăteau în aer).
Ei bine, când ștergeai praful trebuia să-l ștergi și de pe toate mizeriile astea de bibelouri. Dădeai pe fiecare în parte cu cârpa aia îmbibată în spirt. De fiecare dată când încercam să mai sar din ele, nu știu cum căcat se făcea că observa maică-mea imediat. Vă spun, mă umfla plânsul la fiecare șters de praf.
👉 Să mănânc de prânz
Aproape ironic pentru un cetățean care azi poate să mănânce la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, uram să mănânc de prânz.
În gimnaziu am învățat după-amiaza, ceea ce însemna că intram la cursuri de la ora 12:00 sau 13:00. Așadar, eu mâncam micul dejun în jur de ora 9:00, după care ar fi trebuit să mănânc de prânz două sau trei ore mai târziu. N-aveam cum, efectiv, nu-mi era foame.
Credeți că o interesa pe maică-mea că nu-mi era foame? Cum ajungeam acasă, cum mă lua la ștangă pe motiv că ea se strofoacă să gătească și eu sunt un nesimțit pe care nu-l interesează.
După două-trei scandaluri din astea, am trecut la nivelul următor: murdăream farfuriile ca și cum aș fi mâncat. Le lăsam așa murdare în chiuvetă, ca să fie clar c-am mâncat de prânz. Ți-ai găsit, nu mergea așa cu maică-mea:
– Pe cine minți tu c-ai mâncat? Crezi că eu nu știu câte sarmale mai erau în cratiță și câtă ciorbă în oală?
Rezultatul? Am devenit mult mai bun și mai profesionist. N-am mai murdărit doar farfuriile, am început să arunc și mâncarea la gunoi, ca să fie limpede c-am mâncat. Era simplu, ciorba o vărsam în chiuvetă sau direct la budă. Orice aș fi avut la felul doi ajungea la câinii din fața blocului. Așa am „mâncat” de prânz tot gimnaziul.
👉 Să bat covoarele afară în zăpadă
De ce? De ce? De ce ți-ai ocupa o zi întreagă cu ceva atât de inutil precum această acțiune? Nu știți despre ce e vorba, nu? Habar nu aveți cum se ieșea cu covoarele „persane” afară, la zăpadă, să „le dăm luciu”, nu? Pișa-m-aș pe el de luciu, că am coșmaruri și acum.
Să ne înțelegem, numărul mediu de covoare și mochete per apartament comunist era undeva între 4 și 6 bucăți, în funcție de câte camere aveai. Noi aveam trei covoare persane, câte unul pentru fiecare cameră, încă vreo trei carpete mai mici (tot persane), plus mocheta de pe hol.
Toate astea trebuiau cărate jos, în fața blocului, puse pe zăpadă și bătute temeinic și pe față și pe dos, ca să „iasă praful”.
După ce le băteai, trebuiau periate cu o perie tare care era înmuiată într-o combinație de apă cu oțet. Să „iasă mirosurile” și să „țină cât mai mult luciul”. Dacă ai mei nu erau mulțumiți de cum a ieșit luciul după prima periere, îl mai luai o dată la mână, dar mai temeinic.
Știți cum ți se făceau mâinile după ce dădeai câteva ore de luciu cu peria aia? Fmm, că m-am enervat în timp ce scriam. Pișa-m-aș pe el de luciu, că-n două zile covoarele alea arătau fix ca înainte.
Cam astea mi-au venit în minte la prima mână. Dar sunt convins că-mi voi mai reaminti și altele, pe măsură ce veți scrie și voi ce vă enerva.
Sursa foto
Pieptănatul ciucurilor de la covoare mă umplea de nervi. Drept pentru care, atunci când m-am mutat singur, mi-a dat maică-mea cel mai misto covor pe care-l avea, să am și eu cu ce să mă laud și, imediat după ce l-am așezat pe parchet, i-am tăiat ciucurii cu foarfeca! Am crezut că o să facă mama infarct și alta nu!
Comentariu beton!147
Ah, cita satisfactie mi-ai dat cu taiatul ciucurilor cu foarfeca!!!
Eu am refuzat sa am covoare in casa, dupa ce m-am mutat de la ai mei.
Chiar si acum am un numar de covoare limitat drastic si FARA ciucuri.
La fel cu praful – cit mai multe suprafete plane, dulapuri inchise, fara prostii expuse.
Dar cel mai mult cred c-am urit scoaterea boabelor de struguri de pe vrej pentru a face un amarit de vin, de care ai mei erau foarte mindri.
Trebuia sa stau cu orele cu tata, afara, toamna, in frig, sa separam boabele de vrejuri.
Cosmar!
Comentariu beton!53
Mergeam la o profa la meditatii si ciucurii dinspre usa, unde se calca mai des, erau impachetati/acoperiti cu niste staniol.
Comentariu beton!83
Activitatea aia cu strugurii o uram și eu, uneori dura și o noapte întreagă câte 7-8 oameni la „clacă” . Bine, diferența era că mie îmi plăcea produsul finit, de pe la vârsta de 18+, evident. Îmi place și acum, dar mi-am luat desciorchinator electric, face cam o tonă și jumătate de struguri pe oră. Asta ca să nu fie și fiica mea nevoită să se implice ( bine, și fără desciorchinator o durea pe ea la banană de vinul meu, dar asta e altă discuție).
Bine eu mai am și avantajul că la noi în zonă strugurele se dezvoltă pe ciorchine, nu pe vrej 🤣
Comentariu beton!51
@Calin 😂😂😂😂 corect, mulțumesc! E clar cit de mult iubesc strugurii 😂😂😂😂
Să culeg strugurii. Am urât enorm. Cei drept, aveam și multă vie. Astea cu praful, dat cu aspiratorul etc. am avut noroc, se ocupa soră-mea.
Comentariu beton!18
Să leg via sau să adun coarda din vie, după tăiere. Mi se părea că e mai ușor să sapi la cazma și, bineînțeles, eram supărată pe tata că nu mă lăsa
Comentariu beton!11
achiesez la tot ce zici, dar ce am urat cel mai tare in copilarie nu are de-a face cu muncile fizice. Cel mai tare si cel mai tare am urat critica constanta din partea adultilor, profesori, parinti, vecini, cunoscuti. tot timpul era sentimentul asta ca nu este bine, nu este destul ce faci.
Comentariu beton!106
Suntem un popor perfectionist, atent pana la ultimele detalii, nu putem sa lasam un lucru nefinalizat.
De aia arata si tara asta cum arata…
Comentariu beton!50
Corectă observație!
Asta am urât și eu cel mai mult. Ba, pe lângă observația în sine, mai era și PRIVIREA din partea interlocutorului în ochii mei. Când simțeam privirea ca fiind a dojană, eram liniștit. Omul vroia să mă învețe. Dar când privirea era tăioasă…hmmm!
Daaaa!
Mereu era cineva care zicea: „Nu ase, nu faci bine, ase să fase!”
Vă rog să puneți diacriticele de rigoare, că „ase-i in Ardeal!”
0
Mai smulge si tu buruiana aia dintre firele de rosii!
Fugi si-adu o mana de patrunjel din gradina!
La gainilea alea a facut cineva curat?
Treceti si maturati bine in fata portii! Asta era ocupatie de sambata dupa-amiaza, fiindca duminica aduceau salariatii sa mature trotuarul si sa curate rigola, cred ca Legea 1 se chema actiunea. Si, bineinteles ca era mare rusine sa-ti faca bietii oameni curatenie in fata curtii tale. Chit ca si ai mei faceau la altii. Fmm!
Comentariu beton!37
Daaa, si asta cu smuls buriienile din pavajul curtii sau din gradina!!! Si nu cumva sa le rupi, sa fie smulse cu tot cu radacina!!! si pamantul era tare ca piatra….
Comentariu beton!14
Madam C, daca smulgi o buruiana, nu mai creste. Daca o tai, are prostul obicei sa creasca la loc. Sursa: curtea proprie unde numai smulgand palamida CU MANA cativa ani am reusit sa o tin relativ buruieni-free, fara sa dau cu chimicale
Înjurăturile. Critica permanentă. Faptul de a nu fi niciodată destul.
“Când văd ce copii au alții și când mă gândesc ce am eu acasă…”.
“Ce copil mi-a fost dat să am!”.
“Ești handicapată”.
“Lua-te-ar dracu’ să te ia”.
Etc etc etc. Doamne, cât am urât toate astea și viața mea odată cu ele.
Cu treburile casnice eram ok, oricum cea mai mică grimasă de “n-am chef” atrăgea potop de critici, victimizări, “alte fetițe își ajută părinții, tu ești o putoare împuțită” șamd.
PS: nu mă simt confortabil să folosesc userul obișnuit.
Comentariu beton!131
In epoca (nu mai stiu cum este acum) era foarte raspandita ideea de a certa copilul si de a-l compara cu altii cu scopul de a il „ambitiona”. Si la ai mei era ideea de a nu lauda copilul pentru ca „ii cresc coarne si se obrazniceste”, ci de a-l certa continuu pentru a-l ambitiona, cum am mai spus. „De ce Cristi al lui Xulescu poate si tu nu poti”, „De ce Andrea a lui Yulescu a luat premiul 1, tu ce ai de nu ai mai luat?”, „esti branza buna in burduf de caine, aia esti!”, plus celebra suita „Nu iti e rusine!!?”, „Sa iti fie rusine!!!”, „Ne faci de ras/rusine!!” care au reusit sa ma faca in primii 20 si ceva de ani de viata extrem de timid, sa imi fie aproape imposibil sa vorbesc in public cu frica de a nu ma face de ras etc.
Comentariu beton!112
„Sa-ti dea Dumnezeu un copil ca tine”
Comentariu beton!38
Of doamne, da, exact, si bineinteles ca făceam totul greșit, mereu.
Eh, de bine ce mi-a fost m-am mutat la 18 ani de acasa si dupa câțiva ani si din țară.
Pam pam. Cu cât mai rar, cu atat mai bine.
PS nici eu nu doresc sa folosesc userul normal
Comentariu beton!25
Noi nu am avut persane, dar am avut mochetă buclată, de aia de plastic, roșie cu flori negre și uram să pigulesc scamele de pe ea între două aspiraturi. Și mai uram să dorm de prânz. Și să umblu prin tot cartierul să cumpăr borș. Sau să cumpăr orice din piață, preferam să vin cu banii înapoi și să spun că n-are. Pe atunci ”n-aveau” nimic, așa că eram crezută.
Comentariu beton!42
Pe mine ma trimiteau la magazin sa iau, de ex o pâine (vorbim imediat după ’90, ca înainte… știm cu totii). Când veneam cu pâinea ma trimitea după pătrunjel. După aia își amintea de … nu-stiu-ce. Făceam km la alimentara din cartier ca maică mea nu făcea o lista din timp 🤣. Sau… scăpa de mine câteva ore în acest fel 😁. Nu mai amintim de bătutul covoarelor mai mici în fiecare sambata. Aveam o biserica de adventiști în zona, sa vezi cu cata ciuda se uitau la mine moșnegii care veneau sâmbăta de la biserica lor
Comentariu beton!23
Doamnee… mocheta rosie- grena pe hol de 4 m, horror de curatat non stop…mobila muuulta intr un spatiu mic ( nu era zi sa nu fac vanatai) …uram visceral curatenia lui Peste prajit …cand m am mutat nu am pus covoare si nici perdele , nu mai zic de mobila
Vai de capu’ meu, ce amintiri oribile 😂. Covoarele alea pe zăpada sunt ceva de vis/coșmar. De aia eu nu am niciun covor acum, să nu le văd! Iar cu praful, altǎ nenorocire. Când am mai crescut a apărut o pisică la noi în casă și am început sistematic să dau vina pe ea pentru dispariția bibelourilor:). Acum, la maturitate, vorbind cu mama despre asta, mi-a zis cǎ ea știa ca nu Lizi făcea asta, cǎ doar o văzuse ce delicat se plimbǎ printre ele:). Dar și ea se cam săturase de porcăriile alea. Sifonul nu l-am suportat niciodată, nu aveam, însă trebuia să duc gunoiul la capătul blocului unde era mereu o gașcă de moșnegi care ne tot întrebau diverse cum ne vedeau, azi cred cǎ ar fi acuzați de perversiune cu minori, erau niște scârboși, brrrr.
Comentariu beton!39
Noi locuiam în bloc turn și aveam ghena de gunoi pe casa scării, o mare realizare a confortului urban în perioada comunistă. Era un burlan mare, cu guri de deschidere la fiecare etaj, iar la parter totul se aduna într-o cameră mare. Îmi era efectiv frică să arunc gunoiul, ca nu cumva să scap pe gura aceea, ceea ce era puțin probabil, dar mintea mea de copil lucra și amplifica. Mă apuca groaza când ridicam capacul și vedeam hăul acela care se căsca din burlan.
Plus mirosul. Că nu erau pungi, oamenii puneau pe fundul găleții un ziar și aia era. Când goleau găleata, o loveau de gura burlanului, ca să se desprindă ziarul de pe fundul găleții și astfel cădeau multe mizerii pe lângă burlan și nu se îngrămădea nimeni să le strângă. Am și acum în minte imaginea capetelor de pește lipite de ziare și împrăștiate pe lângă burlan.
Camera aceea de beton de la parter era golită când se umplea, nu zilnic. Raiul șobolanilor și al gândacilor. Abia după 90 le-a venit oamenilor mintea la cap și sistemul a fost desființat. Mă rog, mizeria s-a mutat la platformele de lângă blocuri, care au devenit raiul căutătorilor de comori și toalete publice.
Comentariu beton!31
@Adi, încă mai sunt blocuri cu tubulatură, noi stăm într-unul. Și mai sunt și acum vecini care aruncă mizerii pe lângă sau resturile din tigaie/ cratiță direct pe tub 🥴
Brrr… in loc de mosnegi aveam niste indieni care faceau bulling la greu , mai ales un hăndrălău de 2 m …
Uram tare de tot culesul strugurilor, adică strugurii de pe boltă – eu trebuia să culeg boabele ce cădeau pe jos!!! Avem un soi de viță de vie albă care, cum atingeai boabele, cum jumătate din ciorchine cădea pe jos… Mai uram tare de tot când uda tata grădina( o dată la 2 seri). Aveam puțină apă în puț și că să nu rămână pompa fără apă, trebuia să stau lângă întrerupător, când striga tata”oprește!” eu, instant trebuia să apăs pe stop… Evident că nici măcar o singură dată nu a funcționat… Priviri strâmbe și sudalme cât încape…
Comentariu beton!25
Nu înțelegeam de ce trebuie musai, și prin urmare uram, sa sterg cu o carpa vasele spălate..
Sifoane, da, ma chinuiau si pe mine,dar ma imbunam la gândul ca voi avea ce pune intr–un pahar , peste siropul de fructe făcut în casa.
Comentariu beton!22
de mutat mobila „să vedem cum se aranjează” n-ai avut parte? pe maică-mea a apucat-o de vreo 2-3 ori dizainăritu’ interior…; doar ca să o punem la loc, fix cum era; măcar la dat cu var o adunam în mijlocul casei și activitatea avea o noimă!
Comentariu beton!51
Si la voi se muta pe bucati de cartofi, ca sa alunece pe linoleumul de sub covor?
Asta era curățenia la bossman : muți mobilă să ștergi pe sub și după și tot odată scoți covoarele de sub mobilă ca să le bați; Aproape în fiecare weekend dacă nu o data la două săptămâni; mobilă d’aia solidă “bună”.
Bine nu o făceam singur, șefu băga dar eu trebuia să asist și să ajut până am ajuns să fiu minimalist la capitolul mobilă în viața mea.
Comentariu beton!24
@wolf: avea căruț special făcut să mute cacatul ala de mobilă dar până ajungea căruțul sub mobilă și după logistica mutat curățat băgat înapoi repetat ….
@Costicam. O data la 3 ani se zugravea si se muta mobila. Eram morti de oboseala🙄.
Uram mileurile, frate, mileurile! Alea de trebuia să le calc între două foi de hârtie ca să nu prindă luciu. Asta după ce mama le spăla de mână, le lăsa în ceai negru peste noapte și apoi le apreta. Și le aveam pe mileuri. Seturi de mileuri. Fața de masă pentru masa din sufragerie era tot macrame. Era cea care stătea mereu așezată pe masă, dar se punea deoparte când aveam vreo sindrofie. Bașca fîșiile de dantelă tot din macrame, pe care mama le prindea cu pioneze de marginea rafturilor din cămară, asta după ce schimbam hârtia aia de pe rafturi. La un moment dat hârtia a fost în înlocuită cu mușama. Mușama pentru care am stat două sau trei ore la coadă la Bucur Obor.
Comentariu beton!71
Uitasem de macrameurile minunate, dantele și cristalurie din vitrină, la mine nu există covoare, milieuri, vitrine, bibelouri 🤭
Comentariu beton!27
Aia cu ciucurii nu am inteles-o ever nici eu drept pentru care la 21 ani cand mi-am cumparat primul apartament am pus parchet laminat fara covoare in casa. Am mai pus covor cand era fiul cel mare bebelus, un covor “persan” de la mama soacra care de cate ori venea aranja ciucurii aia odiosi si comenta cu cat greu a cumparat ea acel covor, ca e din lana si ce avere mi-a dat si eu las copilul sa faca ce vrea pe el. De fiecare fcking data imi venea sa il strang sa i-l pun in brate sa si-l manance fript ca oricum era singura chestie adusa de fiul ei in acea casa. Am urat si nu am inteles avantajul de a sti sa cos pe etamina. Bunica din partea tatalui ne punea zilnic si aveam cota de facut “ sa stiti sa coaseti frumos ca nu va ia nimeni de neveste daca nu stiti”. Se comporta de parca la starea civila era un test past and fail la cusut pe panza de etamina, horror ca spun ca nu imi iesea veci trandafirul cum vroia ea, si avea grija sa imi dea exemplu pe nepoatele vecinei ce frumos cos ele, una dintre ele lucreaza vanzatoare la carciuma din comuna si e vesnic cu un ochi umflat de barbar-su alcoolic se pare ca acel minunat cusut pe panza de etamina nu a ajutat-o in alegerile ei, cealata e happly divorced de 3 ori.Orice munca la câmp/agricola pe caldura de foc sau pe ploaie,toamna la cules, nu înțelegeam de ce nu s-a inventat masina sa faca asta, se inventase la noi nu ajunsese. Scosul samburilor de la visine, cirese cu croșeta sa faca mama dulceata.
Comentariu beton!75
Hehe, nu ştiam ce e aia cusut pe etamină, am întrebat pe nea Google, dar sunt sigur că a dus la dezvoltarea unor abilități utile mai târziu în carieră, nu de ălea maritale. Muncile agricole m-au făcut să stau la distanță de ele, să nici nu ajung în situația de a le presta, adică nici un teren moştenit, nici grădină de săpat. Include şi ce ține de viticultură şi oenologie, eu iau direct produsul final.
Auuu… uitasem de faza asta…am primit un rah at de prosop chinezesc de la soacra de 50cm, pe care l am pus odata in baie cand a venit ea la noi…sa iasa duamna din cada cu picioarele pe el… crize de isterie ca era mostenire de la maica sa si eu imi bat joc de el… a ajuns in secunda 2 la gunoi
Si soacra mea mi-a dat un covor… Am avut noroc de soacra buna si covorul imi placea (mai putin ciucurii). Desi nu zicea nimic, evident ca prindeam privirea ei cand vedea nenorocitii aia de ciucuri incalciti… Problema s-a rezolvat de la sine cand fiul meu a lasat hamsterul sa iasa din cusca sa se plimbe 😇 Dragalasul ala de hamster a scutrat la jumatate porcariile alea de ciucuri, pret de vre-un metru din lungimea covorului – si i-a ros la linie ( jur, i-am masurat cu rigla!!! ). Am chemat soacra la cafea, sa aleaga: cum vrea? sa tai de tot ciucurii sau sa ii las pe jumatate cum i-a ros hamsterul?! Verdictul: „mai lasa, mama, din ei” ! Asa ca am luat o foarfeca (hamsterul era pedepsit in cusca) si sub atenta supraveghere a soacrei am scurtat la jumatate toti ciucurii, pe toata lungimea covorului! Si uite- minune!! nu se mai incalceau ciucurii asa tare, yuhuuu! Asa ca eu intr-un final, am scapat de pieptanat ciucuri la covor, cu aportul unui hamster si cu bunavointa soacrei 😁.
Mda, been there, done that !
Sechelele mele sunt legate de statul la coada. Ca am devenit fara voie si chemare, ca toti cei care au trait inainte de ’89, expert la chestia asta.
In rest era ok, batutul covoarelor pe zapada imi placea, desi aveam „persane” facute la Cisnadie ai mei n-aveau fixul cu ciucurii ca m-ar fi disperat si pe mine. Bibelouri cum zici tu am sters (si spart uneori) o gramada doar ca mie imi placea ala cu pescarul chinez ! Mai erau cerbul (cu coarne rupte) si Alba ca Zapada iar barbosul m-o ferit de pestele ala oribil.
Ce mai uram era calcatul pantalonilor de uniforma „la dunga” si al batistelor. Invariabil ma ardeam cu fierul de calcat. Si acum imi aduc aminte cum in fiecare dimineata la scoala, dupa ce faceam inviorarea si ii cantam Tovarasului, eram verificati sa avem unghiile taiate si batista curata si calcata, ba din cand in cand ne cauta si de paduchi. Sau maioul alb si pantalonii scurti negri care erau obligatorii pentru ora de educatie fizica de care nu era nimeni scutit.
Cred ca daca s-ar introduce inviorarea acum in scoli ar fi greva generala dupa 2-3 zile ! Tortura si tratamente inumane, alea alea. Noi faceam zi de zi, indiferent ca afara erau -25 sau +30 grade, ploua sau era viscol. Era nasol dar faceam 30 minute pana la scoala prin zapada de 50cm deci nu era ceva iesit din comun.
Nici nu incerc sa le explic la fetele mele cum era viata pe vremea aia ca nu au cum sa inteleaga.
Comentariu beton!53
da, mi-am amintit si eu de inviorarea facuta in careu dupa ce se facea prezenta, cantatul imnului la prima ora, uniforma calcata, batista ( care era o chestie care se spala nu ceva elegant de unica folosinta), cravata cu inel obligatorie, tabloul tovarasului care ne pazea de deasupra catedrei, etc si frigul permanent pe timpul iernii, desi am fost tot la scoli de oras.
si da, usa scolii se inchidea dupa 8. nu ai ajuns la timp, pa si la revedere. aveai de dat explicatii la parinti, director, etc. citeam zilele astea un articol cum ca parintii de la o scoala oarecare sunt revoltati ca mandretile lor de copii nu sunt lasati sa intre inauntru daca intarzie. serios.
Comentariu beton!35
Cosmaruri … stat la cozi de la 4 dimineata, toti cei in varsta puneau mana pe mine , pt ca eram o sfrijită…sau vb foarte aproape … respiratie de ,, tiktak” ☹️si impingeau sa se bage in fata… brrr… aveam atacuri de panica si transpiram din cap pana in picioare
Sapatul in gradina l-am urat cel mai mult. De aia m-am apucat de invatat ca sa nu fiu obligata sa raman la sapa. Foarte ciudat, in ultima perioada cand incepea sezonul sapei imi iesea / aparea ceva pe corp si culmea trebuia sa stau acasa. Bine, ma punea mama la pregatit masa sau alte chestii cum ar fi de dus apa sau cafea la muncitori, dar evident ca era mult mai usor decat sapa.
Mai uram culesul porumbului, stransul fanului, spalatul de aragaz, chiuveta, dulap, sters praful si de stat la coada la butelie.
Comentariu beton!23
Am uitat de curatatul la porci si iepuri si stransul de prune. Ach ce uram stransul de prune.😑
Comentariu beton!14
Da, am trecut și eu prin toate astea…superb. Si acum nu mai am covoare nicăieri în casă (acum nici nu as mai putea, chiar daca aș vrea, că nu ar fi eficientă încălzirea🤣).
Ce e cel mai tare că acum nici mama nu mai vrea bibelouri sau covoare. Acum e toată modernă și renovată. Nu a putut să își schimbe stilul cât am fost acasă. 🤦😅
P.S.: pe lângă toate cele menționate de tine Mihai, mai aveam și „norocul” să particip la toate muncile agricole, la bunici, din primăvară până toamna… vacanțele și weekendurile erau agricole. Ăla dezastru.
Comentariu beton!23
Am prins și eu perioada cu covoarele, dar numai la bunici. Mai dădeam și eu de câteva ori în covor dar mă plictiseam repede.
Ce uram eu:
1. Micul dejun înainte de școală – atunci când mă trezesc mai devreme decât ar trebui să fie legal, nu numai că nu pot să mănânc, dar îmi vine să vomit când mă gândesc la mâncare. Ei bine, 4 ani în generală a trebuit să îndur mic dejun la 6.30 dimineața. Nici acum nu mănânc mic dejun, decât când sunt în concediu și urmează o zi plină.
2. Orice spuneam, dacă un alt adult (oricine ar fi fost el, din familie sau nu) spunea altceva, adultul avea dreptate.
3. Dacă îmi era rău, nu mă credea nimeni, crezând că vreau doar să lipsesc de la școală.
Comentariu beton!24
Covoarele zăpadă ca zăpada dar de spălat la râu/lac și așteptat să se usuce să fie curate ați făcut? Pentru ca da apa aia poluată clochită era fantastică pt îndepărtat mizeria depusă de săptămâna trecută când ai bătut covorul la bătătorul de covoare
1. Să mă tuf pe ei de ciucuri! –> Parchet în toată casa, fără covoare!
2. Să mă tuf în el de aspirator comunist roșu, bun doar de zgomot –> am 5 aspiratoare, unul se plimbă singur.
3. Să mă tuf pe sărbători. Mereu se întorcea casa cu susul în jos, ca să…curățenie! –> plec de acasă de sărbători.
4. Să ma tuf pe toate bibelourile ce trebuie șterse –> am 2 plante pe care le ud când…le văd.
5. Să mă tuf pe sâmbete, că erau zile de curățenie –> acum sâmbăta începe vineri la 15:30 Și se termină duminică spre luni.
Băi, voi vedeți că în comunism doar se făcea curat ?! încontnuu ! Și tot era dezordine !
Comentariu beton!76
Bă fmm de sărbători , după ce făceam curat trebuia să lași mafiotul în casă ca așa e “creștinește” și aruncă ăla cu zăbala aia de apă exact în mobilă proaspăt ștearsă de praf
Comentariu beton!18
Bravo frate! Asa e in totalitate! Nu mi amintesc de ceva frumos ( doar cititul) in comunism … chin si iar chin de la mic la mare…sunt batrana acum… nostaligicii sa ma scuteasca ori erau nomenclaturisti , ori pupinxuristi … putini cei care aveau coloana vertebrala… o zbatere continua pt orice bleahhh
La mine ori s-au estompat amintirile nasoale, deși nu-s chiar așa de în vârstă, ori n-am. N-am avut parte de nimic din ce ai scris în articol. Mă mai supăram că nu primeam toate dulciurile și în cantitățile dorite de mine, dar astea erau trecătoare. Cel mai tare mă deranja când se termina vacanța și trebuia mers la școală, aia nu mi-a plăcut niciodată.
Comentariu beton!12
temele de vacanta!
Comentariu beton!21
Paradoxal, cu temele n-am prea avut probleme. Le făceam destul de repede, chiar și pe cele pentru vacanță, iar cititul mi-a plăcut. Dar, dacă tot ai zis, mă deranja rău chestia cu “trebuie să lucrezi în plus, din diferite culegeri, dacă vrei mai mult”. Evident, nu aveam asemenea planuri, școala sau, mai târziu, munca nu au reprezentat niciodată priorități.
printre mulți orășeni, să enumăr eu lucrurile neplăcute (nu le-am urât niciodată pentru că ura acumulată așa m-ar fi făcut să clachez):
1. făcut curat la porci!
2, măturat penele găinilor din curtea cu iarbă.
apoi, pe măsura creșterii în vârstă spre copilăria târzie și adolescență,
3. cositul (cu coasa)
4. prășitul.
5. „dohotuitul” (vopsit cu „dohot”, cu păcură, acoperișul de draniță, șindrilă, a casei).
mă rog, ar fi multe. ideea e că acea copilărie, cu muncă multă, neplăcută de multe ori, a fost o experiență cu care mă laud. n-am simțit-o niciodată ca pe ceva împovărător sau degradant, tocmai pentru că ai mei, așa cum știau cu toții în sat, au folosit copiii la muncile gospodăriei în strânsă corelație cu vârsta, nimic obositor, nimic abuziv. în același timp, toată situația m-a făcut foarte repede foarte conștient de valoarea muncii făcute cu cap, organizate și eficiente, lucru care mi-a folosit și la școală, și în carieră.
și m-a făcut acum cel mai leneș om din lume. 🙂
Comentariu beton!56
Cand am ajuns la 14 ani mama a dat lege sa-mi spal ciorapii si chilotii. Cu mana, ca masina de spalat aveau chiaburii doar, prin `80 si.
Am fost un copil terorizat. 😛
Comentariu beton!17
Tot ce ai povestit tu cu diferența că am locuit la casă și nu defilam cu toate astea în fața blocului și aveam în plus spălatul geamurilor care se scoteau din balamale și se spălau temeinic tocurile și ramele, asta o dată primăvara și o dată toamna. A mai fost somnul de după-amiază obligatoriu în copilăria mică și școala primară și interdicția cvasi permanentă de a ne juca pe stradă cu copiii din vecini, era sărbătoare națională când aveam voie să jucăm volei cu puștimea din vecini. Ah, ca să o ajut pe mama și ca să învăț treburile casnice temeinic obligația mea era călcatul tuturor cămășilor, chestie care se întâmpla normal pentru vremurile alea duminica dimineață și calculează tu 4 persoane× 6 bucăți cămăși minim în fiecare săptămână ( trei copii elevi iar cămășile erau obligatorii la uniformă) și săptămâna de școală/lucru 6 zile că nu să egzista uichend. Ah, mai era măturatul/deszăpezitul curții/străzii și casa este pe colț frumos pe două străzi 😁
Comentariu beton!23
Asta cu jucatul pe strada ne-nfuria cel mai mult.
Pentru ca noi, eu si frate-meu, eram primii care erau bagati in casa, la spalat, mancat si la culcare. Iar vara, la 9 seara era joaca in toi. Stateam bagati in pat si-i auzeam pe ceilalti cum strigau si se zbenguiau pe-afara.
Cu anii de-acum, ii inteleg si pe-ai mei: mamele celorlalti copii erau casnice, a noastra avea serviciu, la 6 dimineata se scula si pleca la fabrica. Trebuia sa ne stie adunati de pe drumuri la 9 seara, iar la 10 – culcarea!
Comentariu beton!19
Somnul de după amiaza. Mi se părea așa o pierdere de timp. Timp care putea fi utilizat pentru jucat fotbal, urcat prin pomi si alte activități din astea specifice fetitelor.
Încăpățânarea unora de a-mi diminutiva numele. Uram prescurtările gen Ruxi, Sandra & com. Aveam, prin clasa a șasea, un profesor de romana, care se încăpățâna sa-mi spună Sanda. De cate ori auzeam apelativul, ma uitam după muște pe tavan. In condițiile in care nu era nicio Sanda in clasa.
Slava cerului ca nu aveam bibelouri in casa. Toată familia ura din rărunchi bibelourile alea la modul ca, daca ateriza vreunul sub forma de cadou, zbura la gunoi in secunda doi.
Ah! sa nu uit. O apuca pe maica-mea, periodic, sa facă ordine in camera mea. Bine, acolo era in permanenta un haos total, in care puteam găsi orice aveam nevoie in maximum 10 secunde. După ce făcea ea ordine, nu mai găseam nimic. Logica ei nu bătea niciodată cu a mea.
Comentariu beton!32
Cu somnul de după masă aveam cel mai mult de tras şi eu. Până am început şcoala, că după aia cu părinții în 2 schimburi diferite nu aveau ce face.
Şi eu am avut boala asta cu diminutivarea numelor. Sandu şi Săndel m-au făcut să trec la celălalt nume, Claudiu, deşi mai scăpa bunica un Dudică. Credeam că e boală de a românilor (vedeți şi cu numele moldovenilor din buletin: Costel, Ionel, Mărinel, Păulica, evident şi Costică). Asta până m-am însurat cu minunea mea unguroaică. Nu te scot ăia bătrâni din diminutive, faptul că căutam țânțari pe tavan m-a ferit de apelativele Sandor sau Sanyi, că la Claudiu nu au reuşit să nimerească variantă ungurească.
Comentariu beton!11
Micul dejun și somnul la prânz. Nici acum nu pot mânca dimineața și nu dorm ziua decât dacă sunt foarte-foarte bolnavă.
După ce s-a enervat mama bine de tot de multe ori, s-a ajuns la un armistițiu. Nu m-au mai obligat să mănânc dimineața și de la grădiniță mă lua bunica la prânz. De fapt dacă mă gândesc bine, cred că am câștigat eu. 🙂
Comentariu beton!17
Stersul si lustruitul faiantei din bucatarie si din baie. Dupa ce stergeam cu carpa umeda, lustruiam cu una uscata.
Stersul linoleumului pe sub biblioteca.
La sifoane ne organizam in gasca ca sa nu ne plictisim la coada. A fost sarbatoare cand am scapat de cele 3 sifoane (2 de 1 L si unul de 2 L cu plasa) si am avut unul de 7 l din inox.
Duminicile dimineata cand o apuca pe mama sa stearga VITRINA. Se intampal fix in fata televizorului si fix in cele 2 ore cand era „Lumea copiilor”.
Comentariu beton!16
Uram „mașina”. Nu știai când apare, nu știai ce aduce. Dar știai că e ceva în ea și poate ai tăi au nevoie. Când o vedeam că ajunge aproape de bloc lăsam automat fotbalul de pe alee și ne agățam de ea ca să reușim să fim mai în față la coadă. Și erau câteva sute de metri în care mașina trecea pe lângă oameni care alergau către partea din spate a Alimentarei. O văzuseră și ei și încercau și ei să ajungă cât mai repede la coada ce se forma cu fiecare minut care trecea.
Da. Cred că asta am urât cel mai mult. Să fiu întrerupt de la joacă de ceva ce nici nu știam ce este dar care venea „rar”…
Comentariu beton!30
Vai, eu adoram să piepăn ciucurii ăia. Îi pieptănam și de 3 ori pe zi. Cred că aveam un început de OCD, trebuia să stea aliniați frumos, că altfel nu-mi plăcea. Și să stau la cozi îmi plăcea, mă duceam dimineața la 5 la coadă la smântână :))))))
Nu știu ce nu-mi plăcea, că nu m-au pus veci să fac nimic, de-aia sunt acum lenea în persoană :))))
Comentariu beton!18
In fiecare toamna se pregateau conservele pentru iarna si taman de ziua mea punea fasole verde la sticla. Mama imi spune: n-am ce-ti face, azi aveau fasole frumoasa in piata!! Curatam tone de marar, patrunjel, leustean ca sa-l puna la uscat. Imi aduc aminte ca pe atunci nu erau capace si sticlele se astupau cu dopuri de pluta, fierte inainte! Parca il vad pe tata care le infigea bine, de tocul usii, apoi puneam deasupra celofan, legat cu sfoara! Actiunile astea se intamplau intr-o bucatarie minuscula de bloc! Si mai era si butoiul de varza murata, alt stres, pentru ca pana se acrea varza si totul era mutat pe balcon, butoiul trona in bucatarie, unde mirosea ca naiba. Pffff!
Comentariu beton!18
Pe lângă pieptănatul ciucurilor de la covore, ștersul prafului cu scuturat toate mileurile pe geam și ștersul bibelourilor, uram să calc toate batistele, prosoapele, chiloții, lenjeriile de pat, etc. Motiv pentru care nu am covoare în casă, am pus toate ramele foto și alte diverse chestii adunate de prin călătorii într-o cutie ca să nu fie chin ștersul prafului și calc doar minimul necesar. Și cu mâncatul era lege „nu te ridici de la masă până nu termini tot”. Nu impresionau pe nimeni lacrimile mele.
Comentariu beton!15
Am urât covoarele și aspiratul lor, așa că atunci când m-am mutat cu gagică-mea (viitoarea FN1) i-am aruncat la gunoi singurul covoraș care-l cumpărase și-l pusese sub măsuța de cafea din sufragerie.
Acum n-am nici un covor-n casă, da’ am certificat blondina drept „maistră conducătoare-n aspiratoare”.
Prefer să fiu-n bucătărie să fac mâncare, cât ea face Tai Chi cu cârpa de șters prafu’ prin casă. 😎
Spălatul sticlelor de ulei a fost coșmarul copilăriei mele… Sticlele de ulei „vărsat” unsuroase și pe dinăuntru și pe dinafară pe care le găseam puse la înmuiat în apă cu Tix-ul ăla mizerabil (care era 90% nisip), activitate oribilă pe care trebuia să o execut până venea mama de la servici
…
Comentariu beton!38
omg :)))))) Cate amintiri! Tocmai mi-am dat seama ca parintii nostri nu facusera in copilarie nimic din toate cretinitatile pe care a trebuit sa le facem noi. Ai mei traisera la tara, cat erau mici nu faceau nimic, pe urma ii lua la muncile campului, ca altfel nu aveau din ce trai, ceea ce era de inteles. Dar sa pieptene ciucurii de la covor sigur nu i-a pus nimeni. Asta cu sticlele de ulei este culmea exemplului de „il pun pe copil sa faca ceea ce mine m-ar exaspera” :))))) Ne-au folosit!!! 😀
Oamenii aveau fetisuri legate de curatenie si pt ca nu aveau altceva de facut mai ales la bloc. Televizorul era pe post de mobila daca nu prindeai sarbii sau bulgarii, multi veneau odihniti de la lucru, curatenia asta era ceva ce umplea timpul. Si la mine bi-anual se scotea afara un covor persan enorm ce abia putea fi carat de 2 barbati si atarna intr-o parte si alta pe bara de covoare. Trebuia batut bine si apoi sters cu peria cu apa si spirt. La 2 ani urma chiar horror: ne dadeau apa cei de la parter si trebuia spalat cu furtunul, perie si detergent, operatie ce lua minim o jumatate de zi. Aveam un candelabru rusesc cu o suta de piese de sticla ce trebuiau spalate individual cu apa si detergent. Efectiv am ajuns sa urasc curatenia si la ora actuala platesc pe altcineva cu ora sa o faca. Nu am covoare in casa si sfatuiesc pe toata lumea sa renunte la ele dupa ce copiii cresc.
Comentariu beton!22
De ce „dupa ce copiii cresc”? Eu mi-am cumparat primul covor dupa ce a mai crescut fi-miu, cand a invatat sa manance fara sa mai dea in stanga si-n dreapta. Pai daca aveam covoare cand era el mic, as fi innebunit! As fi frecat la covoarele alea de cate 3 ori pe zi. Si asa detest activitatea asta. Doamne sfinte si pazeste!
Școala de muzică. 8 ani am cărat vioara după mine, de 3 ori pe săptămână. La început fusese motiv de mândrie, că mă dădea învățătoarea exemplu în clasă și îmi apărea poza în oraș, la panoul de onoare, după concursurile de Cântarea României, de unde mă întorceam cu diplome. Dar cu timpul, pe măsură ce a crescut virtuozitatea, au crescut și exigențele și nu a mai fost nimic funny.
Să nu vă închipuiți că școala de muzică însemna că te duceai și exersai melodii care îți făceau plăcere. Nu, aveam caiete speciale cu studii, cu tot felul de exerciții mai mult sau mai puțin melodioase, ca să îmi dezvolt dexteritatea. Și pe lângă astea primeai o piesă clasică pe care să o înveți bine-bine pentru serbarea de sfârșit de an, când se adunau părinții să asculte … aceeași melodie pe care au auzit-o de n ori acasă, în diferite stadii de tortură a urechilor. De vecini nu mai zic, dar ăștia nu veneau la serbare, ci doar băteau în calorifer.
Școala de muzică însemna și note și examene. La fiecare sfârșit de trimestru intram cu inima cât un purice în fața unei comisii din care făceau parte și alți profesori din școală și încercam să nu fac greșeli, să nu îmi fac de rușine profesoara, că era într-un fel și evaluarea ei.
Apoi se adăugau temele. Primeam un set de exerciții din caietul acela de studii, trebuia să le repet cu sârguință și la următoarea oră „mă asculta”, să vadă dacă am exersat.
Dacă la început erau doar orele de vioară și de teorie muzicală, din a 5-a s-a adăugat și pianul, instrument obligatoriu. Și cum pian nu aveam acasă, era evident cât progres puteam face dând din clape o oră pe săptămână. Altă belea: notele pe partitură pentru mâna stângă nu mai erau în cheia sol, ci în cheia fa, deci aceeași notă pe care o știam atât de bine dintr-odată era altă notă la mâna stângă. Și la pian aceeași poveste: examen și serbare.
M-au chinuit așa, ca pe hoții de cai, până la final de clasa a 8-a, că nu se cădea să mă retragă de la școala de muzică, trebuia să primesc diploma aceea. După ce am terminat cu școala de muzică, mi-a fost atât de silă de instrumentele muzicale, că am refuzat să pun mâna pe orice instrument ani la rândul. Abia apoi, student fiind, după ce s-au mai estompat urmele terorismului muzical, mi-am cumpărat o chitară și am început să cânt ce îmi place mie. Apoi mi-am cumpărat și orgă electronică, acordeon, flaut, ba chiar și vioară, pentru că, ce să vezi, muzica mi-a plăcut întotdeauna. Ce nu mi-a plăcut a fost să fiu torturat cu muzica.
Comentariu beton!52
Heh. Apoi na, și mama a avut vise din astea de prolectultistă eșuată cu aspirații de clujeancă stilată, cu Blockflöte și pian. Măcar că tanti profesoară i-a zis suficient de clar, lasă doamnă copilul în pace, e bun dar nu o să facă veci carieră. Pfuai, câte bătăi extra mi-am luat pe tema asta 😀
Comentariu beton!18
@Adi Măi, tu te-ai vorbit cu fii-mea? Parca o aud pe ea cand citesc ce ai scris, sau ii citesc gandurile! Da, exact asa se intampla cu scoala de muzică, spre bucuria si mandria mea si spre nemultumirea ei (pe care abia acum tarziu am aflat-o). Urmarea? Nici nu se mai atinge de pian desi a cantat pe scena Ateneului unde a fost si premiata pe vremea Cantarii Romaniei. Dap, n-a fost sa fie, si asta este alta dovadă a parentingului gresit de care ma simt vinovata….
Fiul meu, pe dos, i-a placut mult pianul si canta pentru el pana până in ultimaii ani ai lui, desi el nu a avut așa ”succesuri”, a prins epoca de dupa Cantarea Romaniei cand nu se mai tineau concursuri si profii nu mai erau asa interesati iar noi parintii eram prea preocupati de ceea ce traiam dupa revoluție. Poate că dacă urma liceul de mizica si continua cu pianul, ar fi fost mai realizat si poate mai fericit…
Da, scoala de muzica de opt ani, cred ca asta ar spune și fii-mea ca uraste, interminalele exercitii obligatorii la pian, daca ar scrie si ea pe acest bolg!
Exact la fel a fost și pentru mine!
Mi-a plăcut vioara, apoi pianul, teoria muzicală, orchestra, etc, dar tortura exercițiilor de digitație, obsesia profesoarei mele, m-au făcut sa îmi displaca aceste ore! Parca o aud” Luminita, nu ai exersat destul!”, pana ma apuca apoplexia! Și știa ca nu doresc sa devin Ștefan Ruha! M-a făcut sa cred ca sunt lipsită de talent, deși, am aflat mai târziu, ma lauda la ai mei!
Pe de alta parte, peste mari și tari de data asta,fii-mea m-a implorat sa o las sa cânte la clarinet. Am fost foarte sceptica, nu voiam sa treacă prin aceleași coșmaruri ca și mine! Surprise surprise, sistemul de aici e total diferit! Înveți direct cântecele, ești încurajat, nu te-ar insulta Doamne ferește! Eu ca sa cant piesa de Vivaldi, trebuia sa aștept pana in ultimele 5 minute!!! Pt ca dehhh, mama zborii de exerciții de digitatie!!!
Detestam curățatul cocinii porcului. Nu din cauza mizeriei și al mirosului, ci din cauza faptului că bestiile nu voiau să iasă și eram nevoit de multe ori să intru peste el ca să îl dau afară. Dacă a fost un moment în care am crezut că o să mor, a fost când o scroafă de 120 kg, m-a strivit de tocul ușiței de la cocină. Am crezut că mă face afiș, iar la final m-a plesnit peste față cu codița ei plină de „uleiuri esențiale” 🤣🤣
Comentariu beton!32
Eu nu am avut parte de activități din astea, ai mei nu m-au pus niciodată să fac nimic. Daaaar, am urât din tot sufletul faptul că nu îmi dădeau voie să ies afară decât împreună cu ei, la plimbare. Iar ei, evident, nu aveau timp să se plimbe cu orele. Zilele acelea lungi de vară în care stăteam în casă de dimineață până seara și mă uitam pe geam cum se joacă ceilalți copii afară, sau cele de toamna, când se întuneca devreme, dar ei ajungeau după lăsarea serii și pierdeam tot soarele, au lăsat urme adânci. Nici acum, la 46 de ani, dacă este o zi însorită, eu nu pot să stau în casă, că mă ia capul. Iar de ieșit la o plimbare, ies absolut în fiecare zi, indiferent cum e vremea. Poate doar vreo tornadă să mă oprească…
Comentariu beton!36
Somnul de după-amiază.
PTSD achievement unlocked
Eu urasc si azi sa sterg praful. In birou la mine e ca in „Marile Sperante”, noroc ca ma ajuta si obloanele de lemn exterioare, ca nu prea vad nimic. In restul casei se mai distreaza mama cu pamatuful de praf, e si singura activitate pe care o mai poate face, oricum. Imi amintesc ca acum o saptamina a fost avarie la net la RDS si pina s-au dumirit ca e avarie in zona, au crezut ca e la mine si m-au anuntat ca trimit echipa. Cel mai rau m-am enervat nu de lipsa internetului cit de faptul ca a trebuit sa fac curat pe birou si sa sterg praful mai intii cu pamatuf, apoi cu cirpa moale si uscata si abia apoi am putut sa dau un strop de pronto. Ingrozitoare operatiune!
Comentariu beton!14
Total de acord cu stersul prafului, de cand eram mica și pana acum la batranete! Acasa, mica fiind ma puneau sa il sterg dar cand am mai crescut scapam de corvoada asta pentru ca maica-mea (care ar fi vrut mult sa faca scoala si nu au lasat-o parinții pentru ca scoala era cu taxe si ai ei voiau sa cumpere pamant in loc sa isi de copiii la scoali) prefera sa ma vada invatand decat sa ma puna la treaba. Apoi, maritata, am avut sansa sa am menajera mai tot timpul, asa ca daca nu sterge altcineva praful, acolo sta. Mi-e si rusine cand vine menajera la o saptamana si vede ca nu am sters praful, noroc ca stau intr-un cartier destul de curat.
Amuzant este cu o matusa, demult, (cercetatori amandoi si cam autisti) care nu primea pe nimeni desi era foarte curat in casa. Motivul era că este praf si ca pe ea nu o deranjeaza pentru că ”e praful nostru” dar că ii este rusine de cei care ii intra in casa.
N-aveam probleme cu munca în sine, ci cu modul în care maică-mea și bunică-mea țineau să-mi strice orice bucurie, exact când mă simțeam mai bine.
Bunică-mea mă lăsa să mă duc la joacă, apoi, când era joaca mai încinsă, mă chema să dau cu mătura și să-i ud florile (numai de-a dracu’ le înecam în apă). N-am înțeles niciodată de ce măturatul și udatul florilor nu se puteau întâmpla dimineața, înainte să ies la joacă, sau seara, când mă întorceam. Bunică-mea a motivat odată că „așa m-am chinuit și eu când eram ca tine” (wtf!?)
Maică-mea era obsedată de notele mele de la școală, și mai ales de matematică. Cum mă vedea că mă uitam la un film, sau citeam o carte, sau avem un pic de timp liber – numai ce-o auzeam răstindu-se la mine: „Lasă prostiile și pune mâna pe matematica aia!!” Nu trebuie să mai zic cât am detestat matematica în anii de școală.
Am urât cu spume orele de lucru manual de la școală (cred că am prins ultimii ani în care au mai fost în programă). Tricotatul era mai ok, că-i vedeam utilitatea (mi-am tricotat un fular). Dar croșetatul de mileuri, cusutul pe etamină, broderiiile mi se păreau instrumente de tortură medievală. Cu atât mai mult cu cât profesoara ținea să-mi repete că „trebuie să le știi, altfel nu ești gospodină și n-o să te ia nimeni de nevastă” 😂
Comentariu beton!29
Subscriu la orele de lucru manual. Eu, cu toate eforturile, n-am fost niciodată în stare să tricotez mai mult de un rând, cusutul pe etamină se solda cu găuri fiindcă strângeam atât de tare ața, că se rupea materialul, iar de broderie nici nu mai zic… Croșetatul a fost o altă îndeletnicire pe care n-am fost capabilă s-o învăț niciodată. Și uite că totuși m-am măritat și am peste 20 de ani de căsnicie fericită, deși în continuare nu-s în stare să cos un nasture ca lumea. 😀
Uram pusul de muraturi toamna si curatenia generala de Paste si Craciun cand era totul rasturnat cu fundul in sus si trebuia sa o ajutam pe mama care era extrem de crizata. Plus criticile neintrerupte in ciuda faptului ca aveam nota 10 pe linie, tipetele si bataile pentru orice. Cred ca multi parinti din perioada respectiva au fost niste monstri.
Comentariu beton!35
Hugs. Parcă mi-ai descris propria familie.
Nu uram, dar nu apreciam deloc să merg vacanțele la bunici, era de lucru, nu apreciam deloc că nu aveam televizor, apoi că nu aveam televizor color și socializarea cu copii de vârsta noastră minimă.
Acum mă uit cu totul altfel la cea perioadă.
Hmmm, cred că uram ce mai mult ”curatenia de primavara” de dinainte de Pasti. Si in copilarie si mai tarziu, chiar. Cand veneam de la scoală/ job si gaseam casa golita de covoare, perdele si toata mobila in mijlocul casei im venea sa fug in lume! Asta se intampla probabil fiind primavară cand anemia mea si spasmofilia (lipsa de calciu) erau la maxim devreme ce aveam asa o lehamite de munca.
Si mai uram, incopilaria mică, stersul de praf al mobilei, mai ales bufetul mare și picioarele de la masa din sufragerie din lemn scluptat cu niste forme care parca atrageau tot praful dn camera….
Dap, cred ca am fost cam leneșa de felul meu privina activitatile gospodaresti :)))
Nu mi-a plăcut niciodată ștersul prafului,la anii ăștia o fac doar de nevoie.Dar,ce crezi,am cumpărat recent un covor care are ciucuri ….mama care nu se mai trezește să-i facă ciucurii , că am avut noroc să mi se potrivească sub masă și pat ,nu-i vede nimeni nici dacă îi caută.A, sifoanele erau aproape,dar la ai mei era și mai aproape apa minerală,beam de obicei de la robinet.
Bibelouri nu prea. Da cristal…of, ‘tu-i cristalu!! Port tigarete cu capac scrumiere, vaza mare, vaza mica, vaza mijlocie, vaza mare de pus pe jos, vaza mica de ghiocei, păhărele, pahare de whiskey, pahare de vin, pahare de sampanie, cupe de sampanie, alta vaza mijlocie, scrumiere, bomboniere de diferite marimi, vaza mare da nu asa mare, vaza mica pt narcise, vaza mijlocie pt lalele, pahare cu picior inalt, pahare cu picior nu prea inalt. Tot cristalu’ de la vitrometan medias era la noi in casa. Și după ce terminam cu cristalul, urma biblioteca. Și scoteam si cărțile, sa ștergem tot.
Comentariu beton!23
Doamne, ce amintiri! Ciucurii, belea! Bibelouri nu am avut, mamei îi plăceau doar niște vase mari, gen alea grecești, în care puneam niște chestii uscate, culese de pe dealuri sau luate de pe la Fondul Plastic, altceva. Singura chestie mai nasoală era oglinda mareeee… din sufragerie, care trebuia să fie boboc.
De făcut curățenie nu mă deranja că, deh, fată… și îmi place și acum să fie totul în ordine. OCD – GRUPA MARE. I-am omorât pe toți din familie, de are și fi-miu ceva apucături de-astea, dar la scară muuuult mai mică!🤣🤣🤣
Am avut ciucuri, bibelouri si toate cate le aminteste Mihai insa recunosc ca nu am fost pusa la munci casnice, nici nu am stat la cozi… mama si bunica se descurcau impreuna cu toate. Insa… Tatal meu a fost profesor de fizica, din cand in cand mai ajungeam cu diverse ocazii pe la liceul la care preda. Eiii… atunci apareau problemele mele, pentru ca se trezeau diversi sa ma intrebe, in functie de clasa in care eram, ba tabla inmultirii, ba o formula… Imi amintesc ce soc a avut taica-miu cand nu am stiut formula fortei centrifuge, ce teorie mi-a tinut acasa… nu de alta dar dadeam la Politehnica. Ajunsul asta printre colegii tatalui meu, asta ma stresa cel mai tare.
Comentariu beton!12
Batutul covoarelor, dusul gunoiului la tomberonul din care o luau la fuga pisici, uneori sobolani.
Mersul la cizmar, era o cocioaba cu lumina artificiala non-stop, fereastra era minuscula si mirosea a lipici, a cauciuc, beurk. Dar cizmarul era de treaba si facea repede reparatiile.
Nu imi placea sa stau la coada. Mersul la piata si alte chestii era ok, daca era fara coada.
Ma mai enerva lipsa de logica a mamei, care era profa de ro si complet vraiste la organizare si logica: asa ca aveam parte de drumuri fara rost, o data la piine, dupa sa iau sos de rosii, apoi uitase ca ii trebuie patrunjel, de-astea.
Si mai era frica de gura lumii: „hai sa facem cutare, ca uite, toata lumea face, doar noi nu”….
pieptanam ciucurii de la persan cu o anume furculita 🙂 milieuri, bibelouri si tot ce strangea inutil praf, vitrina, cu cesti pahare carafe, somnul de pranz, imperecheatul ciorapilor proaspat uscati, stersul paharelor/vaselor, curatatul usturoiului…
Nu uram nimic din muncile casnice, fiindca mama nu era mare gospodina si nu ma batea la cap decat cu „citeste” si „invata o limba straina”. Facea mancare ok, prajiturile nu-i ieseau neam si nu le avea cu curatenia, asa ca de pe la 10 ani am preluat initiativa. In sensul ca faceam prajituri, dadeam cu aspiratorul si stergeam praful cu carpa usor umeda. Sigur ca facea si ea, dar cred ca mai degraba eu o activam. N-aveam bibelouri, mileuri doar vreo doua, cu covoarele la batator ieseam rar, le rulam si le caram pe umeri, dar de multe ori gaseam vreun unchi sau mai tarziu un iubit care sa ma ajute.
Ce i-am reprosat a fost ca era prea increzatoare in oameni si a trebuit sa invat sa ma feresc singura, ea nu m-a avertizat. De exemplu ma punea sa ma duc la administrator ca sa ii dau ei telefon la serviciu sa stie ca am ajuns acasa dupa scoala (primara), doar ca ala s-a dovedit un libidinos care m-a lins pe față intr-una din dati, nici nu stiam ce face. Sigur ca dupa aia nu m-a mai prins pe acolo. Putea fi mai grav.
In adolescenta mea a primit un betivan in casa, prieten parca cu un unchi, dupa care ea a plecat la serviciu si m-a lasat singura cu el. Noroc ca ala era mort de beat si l-am dat afara cu texte gen „va rog sa plecati, nu puteti ramane” si efectiv am deschis usa apartamentului si l-am tras de brat afara. Putea fi mai grav.
Dadea cheile apartamentului oricui ii trebuia, pana o data cand si-a luat-o 🤞pentru ca i-au disparut bijuteriile pe care i le trimisese o matusa cu rugamintea sa i le vanda.
Si mai tare decat orice uram ca o tineau intr-o chermeza continua pe baza de alcool, ea, fratii ei si „tatal de-al doilea” (care din fericire nu locuia cu noi, mai des pleca ea la el decat venea el la noi). La batranete (70+) mama a devenit alcoolica, pana a ajuns sa depinda de mine, si atunci i-am taiat finantarea, prelungindu-i astfel viata. Adica are 87,5 and still counting 🥳
Comentariu beton!38
Wow, bag seama ca am fost un copil tare razgaiat!
Nu trebuia sa fac nimic, nici macar sa invat/citesc, sau sa mananc si sa dorm „la comanda”.
Daca nu-mi era foame, nu mancam. Cand mi se facea foame in schimb, era treaba mea sa-mi incalzesc mancare/fac sandwich sau altceva, nu statea nimeni dupa fundul meu.
Lucram prin gradina, dar astea erau activitati pe care le faceam cu placere, impreuna cu verisorii mei.
Probabil si ai mei erau considerati super lenesi, hihi, nu faceam niciodata curatenie generala, nici de sarbatori.
De treaba cu ciucurii acum am auzit prima data, wtf? Probabil eram considerati pleava societatii, ca nu aranjam ciucurii aia niciodata :):) Acum inteleg de ce multi spun ca nu au covoare, ca si cum ar fi o chestie cu care sa te mandresti 🙂
Comentariu beton!12
Check la tot ce ai zis, in afara de mancatul la pranz.
Urasc din tot sufletul sa sterg praful (dar il sterg oricum, ca ma deranjeaza altfel), am totul cat mai bagat in dulapuri, sa nu se puna praful pe ele. Si mi se pare absolut inutil sa speli geamurile pe dinafara (cu indulgenta o data pe an). In Bucuresti se fac la fel in trei zile. De ce?
Ciucurii de la covoare, omg, îmi venea să urlu. Am uitat și de covoarele bătute în zăpadă. Cum să nu le batem, ce o să zică vecinii, nu facem curățenie? Maică mea mai avea un hobby, mutatul mobilei, cel puțin de 2 ori/ an. Imaginează-ți, toate bibelourile , luate din vitrine și puse înapoi, cum au fost, și mileurile ( pentru cei tineri, chestiile ce vin sub bibelouri), spălate și apretate. Dulapurile erau muta-te între ele, nu în altă cameră. Pentru ce trebuiau muta-te nu am înțeles, cică arată altfel🤨. A, mi-am amintit, la vitrină, partea rotunjită avea lamele din sticlă de 2-3 cm lățime care, nu erau bine șlefuite pe margini. Nu exista o dată să nu mă tai, când le spălam, da, trebuiau date jos și spălate în apă cu oțet. Mult oțet se folosea pe vremuri😂.
Comentariu beton!14
Batutul covoarelor, check!
La tot ce ai enumerat în articol aș face două observații
1. Bătutul covoarelor în orice condiții, nu numai pe zăpadă
2. Sifoanele în special pentru Revelion, când coada era lungă, groasă și întoarsă ( o singură sifonărie într-un oraș cu 20.000 de locuitori)
Apoi aș mai adăuga: tot ce ține de culesul viei dar și culesul de iarbă pentru diverse grohăitoare domestice (stăteam la bloc dar vreo 15 ani ai mei au construit la o casă la care am muncit și eu de mi-au sărit capacele dar asta nu prea m-a enervat, mă enervau doar via și porcii din curte)
Tot citesc pe diferite bloguri despre traumele oamenilor din generatia mea. Ma simt norocoasa, noi am fost saraci: nu am avut nici covoare, nici bibelouri, nici pretentii.
Comentariu beton!12
Cât de neagresiv și lipsit de frustrări ar fi fost comentariul ăsta dacă nu existau ultimele două cuvinte. Ce înseamnă două cuvinte puse aiurea.
@MV, cine dracu’ îndrăznea să aibă pretenții pe vremea aia? 🤣🤣🤣
Mâncatul la ore fixe. Acum, mănânc când am chef, și nu țin morțiș să mâncăm împreună.
Să merg la magazin îmi plăcea, în general. Nu am trăit în comunism, copilăria mea a fost în anii 90, 2000. Nu îmi plăcea când mergeam în vizită și eram trimisă la magazin să iau cafea. Fiindcă mergeam pe jos și era foarte departe, cu pante abrupte. Dar în rest, îmi făcea plăcere.
Era singura activitate ce îmi plăcea ca și copil, și acum iubesc să fac cumpărături. Mă simt liberă făcând asta.
Cu praful nu am avut o problema, covoare nu prea aveam ca nu era mama adepta covoarelor (probabil din acelasi motiv), curatenie, vase, hmm, nu am ramas cu traume. Dar stransul frunzelor de pe gazon si din pietris… Aveam curte mare, in partea din fata, gazon, iar aleile erau cu pietris. Si multi pomi… Iar toamna imi venea sa fug de acasa, ca nu putea sa ies la joaca pana nu strangeam toate frunzele din iarba si din pietris. Deci cam de doua ori pe zi, toamna. Iarba, ca iarba, ca bagam o grebla si mai mergea cum mai mergea. Ba da pietrisul ala… l-am urat cu pasiune. Si mai aveam si vreo 3 corcodusi pe acolo. Voi stiti cum arata frunzele ofilite de corcodusi? Sunt mici, sa-mi bag picioarele, si trebuiau toate adunate CU MANA, stand pe ciuci. Ce subiect e asta, sefu’ de blog? Ca m-am enervat si eu scriind!!
Comentariu beton!15
Ah, că tot am executat niște clătite acum, vă amintiți cum era când se pregătea câte ceva „bun” și nimeni nu avea voie să guste până nu veneau musafirii sau maxim colțurile prăjiturilor?
Comentariu beton!25
Asta e din categoria frustrarilor maxime. Si la noi era la fel cu prajiturile.
Iar la BAC mi-a dat mama un platou cu ecleruri sa il duc profilor. Adica mers pe jos vreo 20 de minute cu platoul pe brate …. am mers, dar eclerurile sau eclerele, cum o fi pluralul lor, au ajuns in burtile noastre de copii … cind a vb mama cu diriga si a aflat, ce era sa-mi faca? Nici in burta nu le mai gasea, daca ma despica ca pe peste 🤣🤣🤣🤣
Comentariu beton!16
Am urat din toata inima statul la coada. Si acum il urasc si singurele locuri unde stau la coada sunt la medic si la administratie/anaf, de orice altceva ma lipsesc bucuros. Nu s-a inventat inca produsul sau serviciul pentru care sa ma asez frumusel la coada daca sunt mai mult de 3 persoane.
Acum multi ani mi-au povestit niste prieteni cum au stat la coada o ora-doua sa intre la nustiu ce castel din care oricum n-au inteles mare lucru. Nici daca mi-ar fi povestit cum i-a violat un batalion isis n-as fi fost asa oripilat.
PS Se lua covorul de un colt si cu o miscare din poignet, japp, se aranjau ciucurii aia in 2 secunde. Amatori.
Comentariu beton!23
Daca va spun că mie îmi plăcea să spăl parchetul cu petrosin se pune? Când am descoperit mirosul petrosinului aveam vreo 6-7 ani, abia pe la 9-10 ani m-a lăsat mama sa spal parchetul singura. Da’ ce bucurie mi-a făcut!!! Nu mai spun că trebuia să mă duc în capătul celălalt al orașului, cu bidonul, să cumpăr produsul…o adevărată expediție! Dar, că orice lucru care îți place, n-a durat prea mult. Când aveam vreo 12 ani ai mei au hotărât să dea parchetul cu pallux și s-a terminat bucuria…Am rămas cu ștersul vitrinei (și a paharelor, farfuriilor și bibelourilor aferente) și bătutul covoarelor…
Am urât cu pasiune curățatul cu petrosin al parchetului sau a mobilierului negru lucios 🫣 iar acum am o cunoștință care a dat bani grei pe o mobilă de bucătărie de genul ăsta 😂 Versace tată, moare ștergând la ea sau țipând la toți din casă să nu atingă nici din greșeală mobila, se înjură singură pentru alegerea făcută.
Dupa lavaj cu petrosin, se da cu ceara. Daca nu dadeai cu carpa si peria de ceara pe directia fibrei lemnului si apoi lustru cu tol de lana, degeaba 😉
1. Sedintele cu parintii. Cele mai chinuitoare ore din copilarie se consumau in asteptarea apasoatoare a mamei plecata la sedinta cu parintii. Ma termina psihic asteptarea pana la momentul in care auzeam cheia in usa. Stiam ca urmeaza furtuna, dar nu faceam fata asteptarii.
2. Cu covoarele in zapada nu m-am luptat, dar avea si batutul la batator partea lui de drama. Ligheanul cu apa si otet in care zacea peria era chinul vietii. Pe langa mirosul ala intepator, udatul mainii cand afara e ger au fost suficient se dureroase incat sa ma faca sa imi doresc o fractura in fiecare decembrie pana la 18 ani. De trei ori s-au aliniat planetele in sensul asta.
3. Cei care se plang de culesul strugurilor nu stiu cum e sa culegi prune din iarba. Si nu orice prune, ci alea mici, rotunde si moi de pe care se desprinde coaja si cand urca musca pe ele. Ia-le fleostite din iarba, arunca-le in galeata si mergi cu ea cand e plina la butoiul de borhot! La polul opus, culesul cireselor e Mercedesul copilariei mele la bunici.
4. Bine, ma enerva cand eram mic si sa duc la gunoi cocenii de la merele pe care le mancam seara, in pat, citind. Atat de mult timp mi se parea ca pierd cu operatiunea asta incat le lasam pe manerul canapelei si a doua zi le faceam vant dupa pat. Cand se facea curetia generala de Pasti si Craciun, victimele mele erau deja dezintegrate si lipite se parchet. Poate nu stiti cat de frustrant e sa te ridici din pat, de sub plapuma, sa mergi pana in bucatarie, sa te intorci in camera si sa iti incalzesti din nou culcusul…
5. Orele de constitutie si PTAP.
Comentariu beton!11
4 Din cauza asta noi mancam merele gata curatate de cotor, operatiune pe care o executa tata. Te bagai in pat la film cu o farfurie de felii de mar, mai ramanea doar farfuria la final.
😂
Nici ciucurii de la covor(mama mea i-a scos), nici ștersul prafului( nu aveam bibelouri, doar cărți) și nici bătutul covorului pe zăpadă…
Da’ am urât, cu patimă, uleiul de pește!
Si trosnea biblioteca? Mie si acum imi trosneste, dupa ce am aruncat-o.
Nu sariti, cartile le-am pastrat, miroase tot podul, dar nu ma indur sa arunc BPT, colectie completa.
Si trosnea biblioteca? Mie si acum imi trosneste, dupa ce am aruncat-o.
Cartile le-am pastrat, miroase tot podul, dar nu ma indur sa arunc BPT, colectie completa si nu numai.
Despre pieptanat ciucuri are si Dan Badea un show de stand-up :))
Altfel, subscriu la treaba cu pranzul. Nu stiu ce boala aveam cu masa asta… de fapt stiu, ca la pranz eram mereu la joaca :))
De sărbători spălam pereții și ușile. 🥴
Pe hol și în bucătărie, de la jumătate în jos, aveam pereții vopsiți cu alb și ceva vagi urme de alte culori. Porțiunea aia se spăla cu cârpa cu detergent și se clătea de 2 ori. Ușile albe așijderea, împreună cu tocurile lor, 6 la număr.
Când a decis mama că gata, redecorăm, a pus faianță în bucătărie, până mai sus decât era vopseaua, și o spălam și pe aia, iar pe hol a pus un fel de tapet lucios, alb cu un model care imita marmura, și o baghetă sculptată pentru efect… le spălam și pe alea. Bagheta decorativă, care era limita dintre autocolant și peretele văruit, necesita periere meticuloasă, pentru că avea un model în care intra praf. DE VIS să scot praful din ceva frunze de stejar și ghinde sau ce model avea bagheta aia. După ce ne-am mutat toate fetele de acasă, 3 mai exact, a dat jos tot, a văruit integral pe hol, și nu mai spală nimeni pereții. I-a mai rămas faianța, că și ușile sunt wenge acum.
Nu m-au traumatizat așa tare covoarele, dar dacă zice cineva acum „hai să spălăm ușile și pereții” o iau la fugă.
Mie îmi plăcea să merg la sifoane. Statul la coadă era ocupat de alegerea unui sirop din ăla de fructe, de băut cu sifon, știam mereu exact ce aromă o să iau, iar când ajungeam să cumpăr, mă răzgândeam 😆. Asta până a apărut sucul la dozatoarele Tec, atunci am schimbat statul la coadă la sifonul cu sirop concentrat, cu statul la coadă la mizeriile alea de sucuri.
Luam între 6 și 8 bidoane de 2-2.5l de sărbători pentru o familie de 5 persoane. Mă mir că mai avem mațe și ficat.
N-am prea avut activități de ăstea. Dacă nu mă interesa treaba, ieşea întotdeauna ceva nasol, urât, incomplet. Imposibil să fiu îndreptat, dacă eram pus să refac o lungeeeeeam până apunea soarele. Nu mi-a ieşit niciodată pieptănatul ciucurilor la covoare, dădeam şi eu pe acolo. Băteam covoarele o dată pe an, la fel şi cu zăpada. Apa cu oțetul ştiam că era pentru reîmprospătarea culorii, nu pentru luciu.
Nu am mai făcut ca părinții mei, să le dau de lucru copiilor mei. Mă văd cărând gunoaiele (menajer, plastic, hârtie, sticlă), aspirând, gătind, scoțând vasele spălate dar niciodată nu i-am pus la treabă. Dacă o fac, OK, dacă nu, ştiu la ce o să hlizesc ca bunic.
Noi cei trei frati(patati) nu le aveam deloc cu mancarea… dimineata cand trebuia sa plecam la scoala, mama taia aproape o franzela intreaga (cate 3 felii de paine de caciula) pe care trebuia negresit sa o mancam. Noi nu mancam nimic (de obicei) dimineata, deci feliile de paine ajungeau afara, pe geamul de la baie…si..cum pasarile nu puteau manca chiar o franzela in fiecare zi, faptasii au fost, in cele din urma descoperiti si..pedepsiti. Nu mai tin minte cum..dar..nici in ziua de azi (adica cu vreo 40 de ani mai tarziu) nu mananc trei felii de paine dimineata.
Eu aveam o furculiță veche din aluminiu (?), furată probabil de la cantina studențească de ai mei, cu care le făceam freza la ciucuri. Am bătut covoare și pe bară și-n zăpadă, uof. La mine-n casă nu-i neam de covor! Am stat la cozi de nu mai știu de ele (cu înghesuiala aferentă, cu terminatul produselor când mai erau câteva persoane în față). Cele mai faine cozi erau la vândut sticle și borcane (banii și chitanța trebuiau predate la școală), când eram mai mulți copii decât adulți la coadă și ne jucam până ne venea rândul sau, în clasa a noua, am învățat cu o colegă, la coada asta, legile gazelor pentru fizică. Vara mergeam la țară, mă lasa bunică-mea să dorm până la pranz (că citeam seara până-n miez de noapte), dar mă luau și la câmp, la adunat de fân, de cartofi, la cules de prune. Intotdeauna, toamna primeam bani de la unchiul meu că ”îl ajutam” la câmp.
Spălatul hainelor. Mașina aceea de spălat Albalux semi-automată (adică deloc, doar învârtea hainele în apa cu detergent) care avea o centrifugă separată dar nu puteai pune multe haine că nu ținea. Clătitul, storsul așternuturilor care erau imense, călcatul lor….. îngrozitor! Țin minte că pe vremea aceea se călcau și maiourile, chiloții, tot! Din cauza asta nu schimb așternuturile mai des de o lună, nu calc nimic decât strictul necesar ( o nuntă), nici nu port cămăși și rochii.
Cam ca toată lumea, uram ștersul prafului. N-ar fi fost așa aiurea dacă nu trebuia să dau la o parte bibelourile și mileurile. Când m-am măritat și am venit în casa soțului meu, după ce soacra s-a mutat și ne-a lăsat moștenire vreo 15-20 de bibelouri, le-am băgat pe toate într-un sac, le-am pisat cu ciocanul și le-am aruncat la tomberon. Doamne, ce mult mi-a plăcut!
Mai uram să strâng boabele de struguri de pe jos, la culesul viei. Și să duc gâștele la păscut, că mi-era frică de gâscan, așa că mergeam și eu după ele, pur și simplu, nu aveam curaj să îl contrazic pe gâscan.
Comentariu beton!15
Haoleu, ce sadism asta cu pisatul bibelourilor! 🤣 Am fost odată la renumita fabrică de porțelanuri din Meissen, unde am experimentat zicala aia cu elefantul în magazinul de porțelanuri. Acolo la magazinul outlet o ceşcuță de espresso era 25 euro. O girafă bibelou de 80 cm era 14.000 euro.
Da, ne-a zis ghidul, un evreu, ca tot ce si-a permis a fost… un degetar.
Eu nici atat!
Somnul de orice fel. Dormeam pazita :)) Ma trezeam noaptea sa ma joc si mai tarziu sa citesc. De dormit dupa pranz nici nu se punea problema. Tot ce reusea mama era sa ma tina cu forta in pat. O tortura, nu dormeam niciodata…timp pierdut aiurea.
Pana sa citesc partea cu praful exact asta voiam sa zic, cel mai mult si mai mult urasc sa sterg praful. Motiv pentru care mi-am facut mobila cu vitrine, fara suprafete deschise, si cand sa pun o veioza, unde s-o pun?🤷♀️ Plus ca n-am nici un simt artistic, si cand am vazut ce-a iesit, 5 dulapuri lungi intr-un minunat bej anti praf am zis hait c-am facut farmacie 😁
Pana la urma am donat 3 corpuri si intre cele care mi-au ramas o sa pun un frumos dulap de la o firma de mobila care le are cu designul.
Revenind la praf, il sterg odata pe saptamana ca trebuie, dar rafturile de sus doar odata la cateva luni. Noroc ca stau la 6, cu fata la padure!
Covoarele de acasa cand eram mica aveau ciucuri da nu-i aranjam. Acum n-au.
Spalatul vaselor imi placea, la camin ma bagam mai des decat imi venea randul.
Macrame-ul imi placea, dar nu stiu sa fac decat snur simplu, am impletit metri ascultand muzica la radio, mamei nu-i placeau lucrurile simple repetitive, ea cosea mileurile si facea modelele mai complicate. Asta pana a trecut la goblen, aici am scapat ca nu vedeam bine si era mic al dracului. Dar ei ii placea maxim, si tata cosea fondul, iarna cand nu era plecat cu stupii.
Grebla pentru ciucuri era portocalie cu o coadă de lemn. Am strecurat-o in bagaj când am fost expediată în vacanță la bunici. Am ascuns-o printre știuleții de porumb.
Mi se explica de fiecare dată cat sunt de scumpe bibelourile pe sub care ștergeam praful. Mi-aș fi dorit să aud o dată „Fii atentă cu cățelul ăla că e primul cadou de la tata”, sau „Vaza asta e tot ce mi-a rămas de la bunica” (existau aste obiecte) dar auzeam doar „Balerina aia costa atât, vaza de cristal este foarte scumpă” .
Eterna intrebare „ce ai facut astazi la scoala”, fiindca ani buni am trait cu impresia ca sunt bun doar pe masura notelor de la scoala, era conditionarea mea pentru a merita iubire, chestii, etc.
Comentariu beton!11
Ștersul frunzelor de ficus. De atunci nu mă pot uita la un ficus. Și da, ștersul prafului, trebuiau scuturate milieurile, șterse bibelourile și rearanjat totul cum a fost. 🤦
Gandacii de colorado, depanusatu, norma la colectiv pt bunica’mea, alea 2 sapt de practica….
Ps: nu am covoare in casa si mobila este redusa drastic. :)))))
La toate cele enumerate mai sus adaug:
– curățenia generală de Crăciun/Paște
– vopsitul anual (de obicei la curățenia de Paste) a usilor și geamurilor ( pe atunci nu existau „termopanele”)
– vopsitul gardului că „râd vecinii de noi” (de atunci nu am mai pus mâna pe o pensulă-pe sistem nervos)
-strângerea joardelor de vie (în snopi de aceeași dimensiune, strânși bine cu sârmă)
-culegerea strugurilor
-culesul frunzelor de sfecla/varza pentru orătănii. Nu oricum, doar cele de jos, că altfel era vai și amar. De aici fobia pentru păianjeni pentru că inevitabil intram cu fata in cel puțin o pânză de păianjen in timpul „culesului”. Erau plantate pe rândurile de vie …
Papusile de pe canapeaua din sufragerie,pe care nu aveam voie sa le atingem ca le stricam aranjamentul artistic, plus faptul ca nu aveam voie sa primim nici un copil in casa,faceam dezordine sau nu stiu care era rationamentul maica-mii,dar era crima daca ne prindeau.Bineinteles ca o faceam,dar cand nu erau ai mei acasa.Si sa nu uitam de recitatul ultimelor poezii invatate la scoala in fata neamurilor invitate la vreo reuniune familiala,uram din tot sufletul…si greu scapam.In rest,curatenie,covoare,daca spargeam un bibelou era jale,tot tacamul…
Copil fiind nu stiam asa bine ca voi la aceeasi varsta ce e aia ură.
Da, erau chestii care nu-mi placeau dar nu pot spune ca le uram. Daca vorbim de corvezi casnice, erau chestii mai mult sau mai putin interesante care-mi reveneau de facut (paine, sifoane, coada la gaz pentru soba, dat zapada din curte, etc) pentru ca fiecare membru al familiei trebuia sa aiba o contributie si nu era cazul sa ne alintam pe tema asta. Le faceam, cat de bine puteam, le terminam si apoi imi vedeam de joaca.
Dar daca e ceva ce imi displacea profund, erau doua chestii, una premergatoare celeilalte:
-Prima, sfarsitul calupului de Desene animate din Albumul Duminical. Ziua isi pierdea atmosfera relaxata, frivola de weekend, se instala linistea cenusie si trista care semnala inceperea temelor. Un fel de atmosfera de inmormantare a weekendului. Temele se prelungeau pana hat, la masa de seara, urmau baia si somnul in pregatirea celei de-a doua nenorociri:
-Inceperea saptamanii de scoala, implicit ziua de Luni!
Si azi, cand nu mai am niciun motiv sa diferentiez intre zilele lucratoare ale saptamanii, tot simt ca ratusca cea urata si bolnava contagios din tot calendarul este ziua de Luni asa ca o evit de cate ori pot cam tot asa cum America evita existenta etajului 13 in majoritatea constructiilor.
Csf, ncsf.
@Tom nu aveam treabă cu temele, dar aşa se întâmpla şi la mine cu atmosfera bacoviană a terminării weekend-ului. Ziua de luni a rămas pentru mine asociată cu mirosul de fier de călcat incins.
uniiLa „țară” uram culesul de zarzăre (așa le zice în Argeș la corcodușe) de pe jos pentru țuică. Erau așa de scârboase și apoi mai și vedeam borhotul ăla pus la bolborosit.
Spălatul batistelor, de multe ori cu apă rece (anii 90) era o tortură.
Spălatul șosetelor la fel, dar am găsit soluția de a avea numai șosete negre.
Schimbatul așternuturilor și lupta de a băga plapuma în fața de plapumă.
Frigul din casă, anii ’90, Berceni, clasele gimnaziale, îmi făceam temele cu mănuși.
„Cicăleala” uneia din mamai, „morala” de la tata.
Tratamentul mai preferențial și nemeritat pentru fratele meu.
N-am avut covor cu ciucuri, n-am bătut covoare în zăpadă, la bunici bibelourile stăteau în vitrina de sticlă, dar nu-mi amintesc să le fi șters de praf. La părinți nu aveam bibelouri, dar avea tata colecție de cutii goale de bere/suc, dar era treaba lui să le întrețină (le-a aruncat când au apărut peste tot și nu mai erau „speciale”.
Am urât și certurile din casă dintre părinți, nici acum nu suport să se vorbească tare/urle în jurul meu.
Am urât și lipsa de bani, ai mei începeau să se împrumute la câteva zile după ce luau salariul.
Spălatul (frecatul) parchetului cu peria de paie. Manual, in genunchi, in sensul bucăților de parchet, cu apă și detergent. De două ori pe an.
Apoi, șters de praf lustrele, oribilitatile alea care imitau flori si aveau frunze lungi din sticlă, curbate. Fiecare scoasă, spălată, ștearsă, montată la loc. De două ori pe an.
Mutatul mobilei prin toată casa, primăvara și toamna. Reorganizat totul, de la pat, șifoniere, comode, covoare, etc.
Șters de praf TOATE cărțile din bibliotecă. Erau câteva sute. La fiecare acțiune se împuținau…
Spălatul blugilor, in cadă, obligatoriu cu apă rece, perie și săpun. Nu mașină de spalat, nu detergent, că se strica.
Etc…
Ah, uitasem de spălatul blugilor în cadă, exact așa! Și aveam o singură pereche de blugi, strângeam multe alocații să mi-o pot lua. Mare supărare când se frecau între picioare…
Toți anii de școală am urât întrebarea „Ce a vrut să spună poetul?” Aș fi lucrat 2 pagini de probleme din orice culegere, numai să scap de comentariile la română. Acasă detestam din tot sufletul pieptănatul părului dimineața, finalizat cu împletirea celor două codițe și pusul pampoanelor (obligatoriu albe, la școală) în clasele primare. Pe urmă mama a fost de acord să mă tundă (cu castronul, pe modelul Mireille Mathieu!) și am scăpat. N-am scăpat de cei 8 ani de vioară, la fiecare început de septembrie mă rugam de ai mei cu cerul și cu pământul să nu mă mai oblige să merg. Mi-ar fi plăcut să studiez pianul, dar ai mei făcuseră credit pentru o cutie de chibrituri numită apartament, deci nu aveau bani să-mi ia pianină. Nu mi-a ieșit, mi-am luat hârtia, am pus vioara în cui și acolo e și în ziua de azi. Apoi părinții mei s-au dus, tineri, întâi mama, brusc, nimeni nu știa că are un anevrism, iar tata a urmat-o după 2 ani. Și tot ce mi-a rămas sunt amintirile frumoase…
Comentariu beton!14
Am urât și eu pieptănatul ciucurilor de la covor. Nu am avut curaj să suport consecințele dacă i-aș fi tăiat. Dar aproape i-am smuls și tocit până a hotărât mama că arată rău și i-a tăiat ea.
Nu am avut renumitele bibelouri, dar am avut dulapuri sculptate cărora trebuia să le șterg fiecare încrustație. Nici nu terminam bine de șters că deja se așezase praf pe partea cu care începusem.
Dar cel mai mult am urât ștersul geamurilor. Mi se păreau greu de șters, nu aveam materiale potrivite cu care să le șterg, rămâneau mereu urme ceea ce făcea să pară inutil tot efortul. Acum șterg cu plăcere geamurile, covoare cu ciucuri nu am și nici nu voi avea vreodată, iar praful de pe mobilă îl curăț cu peria de la aspirator. Chiar și de pe dulapul sculptat care mi-a chinuit copilăria.
Azi-noapte am visat-o pe doamna Vasilescu. Întârziasem la ora ei și îmi venea să intru în pământ de rușine dar ea era foarte calmă și mi-a zis să rezolv o problemă la matematică. Mă gândesc uneori la ea. Probabil fiindcă citesc zilnic ce scrii și fiind departe de țară, mă tot gândesc să-ți scriu ce se întâmplă pe aici.
❤️
ce-s aia ciucuri ?
probabil se refera franjuri. Unele modele de covoare aveau la capete franjuri scurte, altele in schimb lungi si mai bogate, stranse in smocuri, acestia erau ciucurasi.
Ciucurii nu ii tin minte insa mi-ar fi placut maxim sa stau la coada la sifon.
Nici nu stiti de cate ori am incercat sa o conving pe mama sa cumpere cap din acela special pentru bidoane, ca in mintea mea, PET-uri aveam, capul ne trebuia.
Mama, nu si nu . Costa, e scump..o sa vrei sifon tot timpul si tot asa.
Pentru ca nu am avut in copilarie, cumva in mintea mea apa carbogazoasa a capatat importanta si mereu am savurat cand mi s-a oferit.
De la 14 ani cand am inceput sa am bani de pachet, il scoteam pe tata la un pahar de sifon si trageam de paharul ala pana uitam de noi .
Într-un fel cred că am fost norocoasă – fără munci grele în gospodărie. Covoare fără ciucuri sau parchet gol. Suprafețe libere și ușor de curățat la mine – aveam / am alergie.
Porțelanurile și cristalurile erau exilate în bufete închise sau în vitrină și prindeau o desprăfuire de două ori pe an, înainte de sărbători. Nu am fost niciodată chinuită cu bătutul covoarelor – alergia. Nici maică-mea nu voia să se enerveze cu asta și până la urmă căuta pe cineva să le bată contra cost. A fost chiar o ușurare când a găsit o firmă ce le și lua / aducea acasă. Și acuma tot la firmă le dă chiar dacă jelania privind prețurile durează juma de zi. Minim.
Cumpărăturile îmi plăceau, că îmi însușeam restul dacă primeam numerar sau îmi luam ceva mie dacă îmi dădeau cardul.
Până și curățatul vinetelor pentru zacuscă era o plăcere în comparație cu școala. Mă ofeream singură, ca să mai scap de teme, nu că aș fi fost o fiică bună.
Asta era teroarea mea majoră, ai mei aveau o credință oarbă în școală în general, în matematică în special. Cam ca jihadiștii ăia ce se detonează în zone aglomerate. Ferească Ăl de Sus să aibă copilul timp liber, viitorul lui depinde de câtă matematică ingurgitează. Dacă dă semne de intoxicație acută se mai permite și ceva germană / engleză. În rest mate, cât mai multă mate.
“de ce nu ai știut exercițiul ăsta, doar l-am făcut cu tine?”, “ce notă a luat ăla, aia, fiul lui … tu de ce nu te-ai străduit ….”
“păi bineînțeles că iei note din astea dacă numai bazinul / filmele / fantasy-urile / colegele te interesează” – orice aș fi făcut în afară de școală – un amărât de mers la ștrand, onomastica unei colege, ieșit la un film, citit de sf/fantasy mi se scoteau ochii intens la subiect că furam din timpul ce trebuia dedicat exclusiv școlii
Apoi erau colegii / prietenii părinților cu întrebările lor: “cum îți place la școală?”, “cum ți se pare proafa / proful cutare?”, “vi s-a predat deja aia?”, “cum ai răspuns la subiectul cutare?”. Îi evitam ca pe un câmp minat. Și azi țin minte ce s-a supărat taică-meu când am răspuns unui coleg de-al lui nu știu ce în legătură cu o matrice, oricum ceva foarte nepotrivit pe când descriam subiectele de la bac. Și după un an taică-meu ținea minte ce prost s-a simțit vizavi de matricea aia și de colegii lui. Nu mai țin minte ce era, dar sunt sigură că matricile și determinanții nu mi-au folosit absolut niciodată. Am auzit de n-șpe ori argumentul “Ce o să zică lumea de taică-tău dacă tu iei notele astea / nu știi asta, etc.”.
Bine, erau discuții mai puțin periculoase, dar tot enervante – “ce citești? a, cărțile de acuma sunt tâmpite, pe vremea noastră erau mult mai faine” sau “vai, dar nu ai citit încă ….”.
În fine, din comentariile de mai sus se pare că erau mulți părinți ca ai mei. Toți, cu cele mai bune intenții.
La mare distanță de școală, dar tot enervantă, era faza cu salutatul. Dacă nu mă aștepta scandal pentru note era că nu am salutat pe nu știu cine și ăla/aia s-a grăbit să raporteze ofensa.
Întotdeauna m-a mirat numărul de adulți care se simt jigniți țapăn la faza asta, chiar unii relativ tineri, nu doar hârci care l-au prins pe Gheorghiu-Dej. În general în 80% din cazuri nu-i observam, în 10% eram prea cătrănită în legătură cu vreo notă proastă ce trebuia să o anunț acasă ca să mai iau seama la convențiile sociale, în 10% îi evitam strategic de groaza unei discuții periculoase.
Dincolo de astea erau enervările minore, mai mult haioase când mă gândesc la ele.
Cheltuieli generoase, apoi făcut economii aiurea – de genul hai să nu chemăm omul să repare mașina de spălat, mai bine spălăm două săptămâni cu mâna până vin banii, că doar e august.
Gătit de sărbători ca pentru un banchet regal. Niciodată nu am priceput de ce faci doișpe feluri și să fii la masă ca un zombie în loc să faci cinci și să te odihnești, să te simți cât de cât viu. Ce se întâmplă, te excomunică BOR, te reneagă clanul dacă nu ai și șnițele, și cârnați, și ouă umplute, și sarmale și salată de icre și salată de boeuf?
Apoi “trebuie să mâncați tot, am muncit atâta pe ele”.
Cadou de majorat – un inel cu safir și briliante. Cu certificat, că e safir adevărat și briliante adevărate. O picătură mică-mică de un albastru aproape negru iar briliantele erau ceva mai mari ca boabele de mac. Maică-mea – că vai ce și-a dorit ea când era în facultate un inel cu piatră adevărată. Eu, bineînțeles că nu-mi doream, puteam trăi bine-mersi și fără. Urât și prea larg până la urmă l-a purtat doar ea. Eu nu am știut să apreciez.
Îi rugasem tare mult să-mi dea bani de o vacanță, se strânsese un grup de prietene să mergem la Paris, ieșea un preț mai ok dacă eram mai multe. Nu au vrut – prea periculos, prea scump, să mă duc io pe banii mei când am salariu. Asta am priceput, dar când am văzut inelul îmi venea să mă urc pe pereți – pentru asta aveți bani????
Alt cadou – frumos și scump – dar complet nepractic. Un mantou cu blană foarte elegant. Ca să nu mai umblu tot cu “geaca aia oribilă”. Dar cu mâneci și poale așa de largi că intra frigul imediat. L-am purtat de vreo trei ori.
Musai să mă duc la banchet cu poșeta aia frumoasă, de ocazii, să vadă toată urbea ce poșetă nemaipomenită avem. Dar să am mareeeeee grijă de ea, să nu umfle careva bunăciunea aia de poșetă. Stat tot banchetul și păzit poșeta. Bine, oricum detestasem liceul, iar la banchet m-am înființat doar ca să nu par complet sociopată, deci nu a fost chiar un sacrificiu major.
Dacă nu era credința aia naivă și absolută în școală cred că am fi fost o familie destul de ok.
Poate viitoarea generație o să se uite la noi ca la niște fosile ciudate cu mentalități aiurea.
Oare chiar asa naspa au fost parintii nostri?!? Ma intristeaza unele comntarii….
@MV Mi-ar placea sa apara pe blog si o postare de genul “Ce mi-a placut cel mai mult la parintii mei ”…..
Am urât din suflet toata copilăria și adolescența spălatul perdelelor și agățatul lor în clemele alea cretine. Aveam sufrageria de „3 jumate pe 4 jumate” (n-o să uit niciodată) și mizeria aia de perdea avea vreo 10 metri sau naiba s-o ia… Trebuia s-o spăl la mână, normal, cu grijă, că era perdea de Pașcani, s-o clătesc, s-o iau udă ca dracu în lighean și s-o agăț cu grijă în clemele alea metalice care se mai și înțepeneau… Asta era o chestie pe care trebuia s-o fac lunar, nu doar la curățenia de Sărbători. Și bilunar trebuia să curăț toate vitrinele păcii în care zăceau balerine cu rochițe filigranate și coșulețe filigranate și chinezi nefiligranați, dar plini de riduri. Toate bibelourile vieții trebuiau scoase din vitrină, spălate în apă călduță (încălzită pe aragaz cât trebuia), apoi clătite în apă rece, apoi șterse cu maaaare grijă să nu le rupi filigranele dosului meu, apoi se ștergeau frumos și vitrinele, și rafturile (tot de sticlă, am avut ghinion maxim), se puneau mileurile spălate și călcate (aia era treaba mamei) și se puneau toate la loc frumos, nu alandala.
Covoarele, din fericire, nu erau treaba mea, dar până le bătea tata cu ură eu trebuia să șterg parchetul cu apă călduță cu puțin Deval, apoi să-l clătesc cu apă rece cu oțet, apoi să-l șterg cu cârpa aia groasă. Între timp, mama robotea în bucătărie la sectorul „dulapuri , aragaz, cămară” și nu știu cum naiba se făcea că aveam program din ăsta tot la 3 luni…
După ce m-am mutat la casa mea, primul lucru făcut au fost jaluzelele verticale la toate ferestrele. Apoi le-am înlocuit cu storuri. În toată casa am gresie, singurele covorașe sunt în fața paturilor din dormitoare și în baie, iar bibelourile, coșulețele și mileurile au ajuns la gunoi a treia zi după ce-am înmormântat-o pe mama, Doamne iartă-mă…
Comentariu beton!15
Am citit aproape toate comentariile. Practic mi-am retrait toata copilaria de cand am facut ochi in 67 si pana la plecarea in armata prin 86. Doar ca nu prea pot spune ca am urat ceva. Urat, e un cuvant prea dur. Faceam ce-mi spuneau ai mei. Chiar daca imi placea sau nu. Stiu doar ca tare ma supara faptul ca trebuia sa merg cu ai mei la gradina la tara ( stateam in oras dar aveam o gradina cu vita de vie la tara la tata undeva la vre-o 3 km de oras). Erau lucrari aproape tot timpul anului dar mai ales in vacanta mare cand in loc sa stau toata ziua afara in curtea casei cu prietenii, trebuia sa plec la gradina sa ajut la legat via si alte chestii de genul. Evident drumul efectuat pe jos ca nu aveam masina. Dar tin minte ca toamna cand dadea tata drumul la canea sa colecteze primul must, eram prezent langa butoi sa gust direct de la sursa.
Cum sa pui covoarele pe zapada, ce barbari. Cand eram eu mic, aveam cadru din tevi pe care sa le punem si sa le batem. Era chiar distractiv, in afara de praful care iesea din ele. Iar la sifonarie era chiar ok, asteptai in aer liber. Era dugheana in spate la W, zic de Valcea, pt cunoscatori 😁 Nu era coada mare, de obicei. Cred ca era mai mult de asteptat la TEC la Hermes, cand a fost epoca de aur. Ce as mai bea niste Tropicana 🤤 Asta e, ma multumesc cu Pepsi Twist 😁 Cel mai tare ma enerveaza si pe mine cand imi amintesc de cozi, mai ales cand stateai ca prostu cateva ore si nu apucai nimic 😡
Toți aveam cadru din ăla de țevi. Zăpada era nivelul următor.
Ma iertati, ma inclin, nu am ajuns niciodata la acest nivel, sensei 😁
🤭 💪
– Creioanele chimice, care trebuiau muiate in saliva, ca sa poti scrie ceva cu ele. La Posta gaseai cate unul, legat cu sfoara de tejghea, tamplarii le tineau dupa ureche…
– Lingurita cu gaura – mirifica! Haleai inghetata rapid, sa nu ti se topeasca si sa-ti curga prin gaura, fix pe pantalonii de uniforma.
– Mingile de plastic, de 13 lei – cand trageai un sut, gone with the wind!
– Guma romaneasca ( tigareta ), pe care o primeai rest, pe la cofetarie. Daca nu-ti spargeai molarii in ea, ti se spargea ca sticla intre masele.
– Berea cu ulei. Ma rog, sticla de bere, nespalata, cu urme de ulei, peste care se imbutelia berea.
– Pizza cu crenvursti, telemea si sos de rosii.
– Discurile vinyl uzate si pickup-ul caruia ii „sarea acul”.
– Scara „profesorala”…
Si altele…
Citind articolul, am avut senzația că-mi retrăiesc copilăria. Noi aveam doi cai, unul mai mare, mai deschis la nuanță și unul mai mic, mai negruț. Cât am fost mici, de frică să nu spargem minunățiile, mama ne-a mințit că ar curenta. Deci, să nu punem mâna! Nu vă zic, nu doar că nu puneam mâna, dar îi și ocoleam, când treceam prin zona lor. Deci picioarele au rămas intacte. 🤪Mai puțin creierul meu, care, atunci când ne-a venit vremea să trecem la treburile casnice, încă rămăsese fixat pe ideeea asta. Am întrebat-o pe mama, când m-a pus la șters praful:”Da’ nu mă curentează?”Am luat-o prin surprindere, cred că și uitase, c-a zis, cu juma’ de gură, că dacă-l șterg cu grijă, nu mă curentează. Cred c-a fost momentul în care a realizat și ce copil „neprecoce „are. 🤣🤣
Sifoanele nu le-am servit, dar la covoare era nasol: într-un colț, ciucuririi se tot agățau în ușă(pal nefinisat pe dedesubt) așa că prima grijă, după ce intrai, era să arunci o privire și, eventual să repari deranjul și, în loc de bătut afară, trebuia să adunăm scamele și firimiturile, apoi să frecăm cu palma înmuiată toată suprafața. Pentru luciu, cred… Acum nu am nici măcar o carpetă prin casă, decorațiuni doar de Crăciun și mobila cât mai fără polițe… Și praful îl aspir.
– sa mananc tot din farfurie – bine ai venit, draga mea tulburare alimentara! Mi-am petrecut mai mult de jumatate de viata departe de casa parinteasca si tot am tendinta sa mananc tot din farfurie chiar daca m-am saturat. E oribil sa constientizezi fiecare inghititura de mancare (imi mai e foame? Nu imi mai e? Are sens sa termin? Ma incuie iar pe intuneric in bucatarie pana mananc tot?)
– painea inmuiata in ciorba – asta era damblaua bunicii. Impreuna cu caimacul de la lapte sau fidea cu lapte pe post de desert. Asezonate cu urlete daca nu le mancam sau indrazneam sa zicem ca nu ne place.
– facutul de diverse chestii pe care adultii nu aveau chef sa le faca dar ne trimiteau pe noi, urmate de traditionalele urlete daca nu le faceam. Acum imi dau seama ca au delegat absolut tot ce nu le placea sa faca.
-cumparatul de alcool- mi-era rusine pur si simplu. Ulterior a devenit normalitate, si am muncit ani de zile ca sa repar “normalitatea” relatiei cu alcoolul
– betiile adultilor din familie- la fel ca mai sus. In timp consumul de alcool a devenit ceva normal, erau ciudati aia care nu vor sa bea.
– abuzurile invatatoarei, ma mir si acum ca n-am ajuns sa urasc scoala din cauza ei. A murit de curand, sper sa arda in iad si sa i se aplice pedepsele pe care ni le aplica ea noua. Sa stea acolo pana cand ma duc in vizita si decid ca e de ajuns (spoiler: de ajuns probabil o sa ajung, dar o sa stau sa ma uit cum e tinuta la colt, cu fata la perete si mainile in sus). Am fost un elev foarte bun la carte, foarte cuminte si tot mi-am furat-o de cateva ori de la ea.
Hello
Am copilărit la țară și lucrul pe care l-am urât cel mai mult era momentul când, vara, mă puneau ai mei, pe mine si pe frate-meu, sa intram,efectiv, in butea de vin sa o spălăm!!! Cosmar mai mare nu cred ca există! Eram slăbuți si încăpeam pe ușița aia mică (fac o paranteză, ceilalți copii mai plinuți ne invidiau, că noi primeam bani pentru asta și ne trimiteau părinții si la vecini să facem asta!!!) M-aș fi lipsit de toti banii din lume ca sa nu trec prin asa ceva! Nu va puteti imagina ce insemna sa stai in mirosul si aburii și mirosul acela de boască! Horror! Stăteai cel puțin o ora înăuntru, frecai pereții cu peria, apoi limpezeai cu apă până era mulțumit stăpânul sau stăpâna butiei, că trebuia sa fie apa curată, să nu miroase vinul! Wtf, am claustrofobie și mă întreb de unde! Ieșeam de acolo murați din cap până in picioare si juram că nu va mai exista o dată viitoare (lucru care s-a întâmplat abia când am mai crescut si nu am mai încăput pe acea fucking ușită!
Mă mir și acum că am rămas zdraveni la cap după asemenea experiențe!🤔
Fiind un părinte care mi-am rugat copiii să mă ajute (care copii au avut grijă să facă lucrurile superficial astfel încât să renunț la ajutorul lor) vreau să vă spun că nu luciul era scopul scoaterii covoarelor afară ci o încercare de a scăpa de acarieni și alte microscopice din covor. Asta pentru că zăpada conține și o cantitate de ozon, iar ozonul este un dezimfectant, nu e bun nici pentru om, nici pentru alergătorii mici din casă. Iar mirosul pe care-l lasă este de prospăt. Nimic nu egalează mirosul rufelor uscate la ger. Aspiratoarele erau vai de ele, soluții de spălare a covoarelor vax. Mai am motive, dar e plictisitor. Trăiască aspiratorul cu abur!
Pe mine ma punea sa frec bucataria cu tix de toti stropii aia uscati de ulei de peste tot (aragaz, mobile, faianta). La sfarsit nu mai aveam piele pe degete si nici unghii. Mama nu ar fi facut niciodata treaba aia. Sau sa frec geamurile cu ziare inmuiate in spirt, lucru enervant si dureros, pentru ca vopseaua de pe ramele geamurilor avea inevitabil locuri in care se jupuia si in care ma zgariam sau, mai rau, imi intra o aschie de vopsea sau de lemn pe sub unghie. Acum nu spal geamurile dacat foarte rar, sunt foarte traumatizata de ele. Sau sa frec „linoleul” de stropii de var lavabil (nu se ducea decat cu unghia). Sau sa spal bibelourile intr-un lighen cu apa si dero, sa le usuc si sa le pun inapoi, desi mama le ura pe toate. Aveam o colectie de pisici, printre altele. Sa scutur si sa sterg de praf TOATE cartile din biblioteca, „carte cu carte”!! Aveam o biblioteca din aia, „Dacia” PLINA de carti, unele rafturi aveau chiar doua randuri de carti. Sa repar toate cartile rupte pe la cotoare cu petece de hartie si „aracet”. Cel mai tare uram cand mama ma striga iritata din bucatarie pana veneam din camera mea, asteptand sa fie ceva semnificativ, ca sa imi spuna sa ii dau lingura din sertarul de pe langa ea. Sau sa ii aduc o ceapa. Sau sa cern faina, o, da, cat uram eu sa cern faina de mamaliga. Nu stiu de ce, nu era greu, era doar enervant ca trebuie sa o fac. Sa scot samburii de la visine. Oribil. Sa aleg orezul. Orice treaba de chinez batran, a mea era. Toate astea in timp ce fratii mei nu erau pusi sa faca nimic. Numai eu, pentru ca „tu esti fata”. Nu am suportat asta de la inceput, de cand am deschis ochii. Cand am crescut, treaba cu „tu esti fata” a fost un criteriu de excludere pentru parteneri si chiar prieteni.
Cuvertura de pe pat. Maică-mea era în pragul AVC- ului când găsea ca mizeria aia de cuvertura nu era la dunga.ceea ce era complet retard având în vedere că atunci când te așezai pe canapea se deranja oricum. Deci trebuia să așezi aia până mori. Sau să te așezi pe altceva (gen pe jos cum facem eu)
Nu doar pieptanatul moatelor era horror ci mai ales mersul pe covor fara sa lasi urme. Erau acele covoare groase pe care ramaneau urme daca mergeai in răspăr. Cand te obisnuiai sa freci talpile intr-un sens scotea covorul la batut si il punea invers schimbandu-se sensul perilor si o luai de la capat. A … si nu aveam voie sa stam pe cuvertura persana de pe recamierul din sufragerie pe care statea protapita o papusa mare, cu o rochie ampla de printesa.
Daaaa!
Mereu era cineva care zicea: „Nu ase, nu faci bine, ase să fase!”
Vă rog să puneți diacriticele de rigoare, că „ase-i in Ardeal!”
0
Să aprind focul iarna. Noi aveam apartament cu sobe și odată cu venirea frigului eram nevoiți să facem focul în fiecare seară. Coboară în boxă (beci), crapă lemnele prea groase, fă așchii, umple tarna (coșul) cu lemne, cara-le sus (noroc că stăteam la parter) și pe urmă aprinde focul. Sobele erau vai de mama lor, construite prost, se aprindeau greu și nu țineau căldură. Numai spun de fumul care iesea prin toate crăpăturile.
Munca la vie. Tăiatul, legatul, săpatul iar legatul, iar săpatul și tot așa din primăvara până în toamnă. Singurul lucru care îmi plăcea era culesul. Și trebuia să mergem la via noastră, la via Mamaiei și dacă se putea să ajutăm și neamurile.
Săpatul porumbului. De departe munca cea mai obositoare, plictisitoare și grea dacă mai era și pământul uscat. Și bineînțeles culesul porumbului. Îmi plăceau doar pauzele de prânz când mâncam cu toții la umbră și după aia mai stăteam juma de oră la povesti sau la somn.
Drumurile pe jos in plină vară până la casa bunicilor ( vreo 3 km dus și întors). Ne trimitea mama după mâncare. Bunicii mai creșteau o găină, legume, aveau pomi fructiferi, verdețuri și ne dădeau și nouă că oricum nu aveam de unde să le cumpărăm.
Culesul cireselor, vișinelor pentru dulceață. O corvoadă. Și trebuia să culegem cu gălețile. Noi vroiam doar să mâncăm, să ne cățărăm in copaci și să fugim la joacă.
Culesul scamelor de pe mochetă. Aveam una albastră în dormitor și se vedea orice pe ea, până și un fir de praf.
Ce de amintiri imi rascoliti! Da, era tare greu la porumb, am fost si eu o data, cand m-au luat rudele de la tara. A fost singura data cand m-am pus pe jos si am zis ca eu nu merg mai departe, eram extenuata. Alte munci erau mai faine. In special imi placea trezitul cu noaptea in cap si mersul „la deal” cu caruta sau in remorca. La cules de fasole dintre randurile de porumb era fain, faceam competitie cine termina randul mai repede. Plantau fasolea printre porumb si cand era uscata smulgeam toata planta, o luam in brate si alergam la urmatoarea planta si o smulgeam si tot asa pana aveam ditamai maldarele de fasole in brate pe care le puneam cu totii in mormane. La sfarsit toate mormanele erau incarcate in saci. Porumbul era inalt ca o padure, cateodata ma taiam in cate o frunza pe fata sau pe brate. Pe urma aduceau sacii cu fasole acasa, ii goleau pe ceva prelata mare si bateau fasolea cu ciomagul pana ieseau toate boabele din pastaile uscate. La cules strugurii era fain, mergea si repede. La cules cartofi a fost fain, vedeam numai cartofi prajiti in fata ochilor. Exista un utilaj de scos cartofi si noi trebuia sa ii adunam de pe jos gata scosi. Cum dadeam de cate unul mare si frumos spuneam „ce bun ar fi asta prajit”! 😀 Fain era mancatul de pranz „la deal”. Paine, branza, slanina/kaiser, rosii, ardei, castraveti, ceapa, poate un ou fiert. Apa. Mancare simpla, dar nu stiu, in aerul ala curat si in linistea aia in care iti auzeai rotitele din cap invartindu-se, era un deliciu. La tara imi placea. Imi placea sa matur curtea lu’ „mamaia”(bunica din partea mamei), sa fie curata. Nu mi-a placut la calcat lut, la facut boate de lut cu paie, era o munca foarte grea, pe care o faceau femeile (!!!) Cand m-am razvratit mi-au spus ca e munca de femei. Fain era la cules pepeni, la „bostana”. Cel mai fain! 😀
Nu uram, dar aveam un soi de teamă în zilele în care ai mei făceau cozonaci de sărbători. Întotdeauna atmosfera era gravă, de o importanță extremă. Mama ținea de castron și tata frământa mult, dar erau atât de tensionați, de ziceai că experimentează ceva pt NASA sau dau examenul vietzii. Mergeam aproape în vârful picioarelor, se simțea tensiunea în aer. Dacă intrai în bucătărie să iei un pahar cu apă sau să întrebi dacă poți să ieși la joacă, se auzea tunetul:
– Închide ușa aia, că intră frigul și nu mai cresc cozonacii, am muncit degeaba! Acum ți-ai găsit să te fâțâi!
Aproape de fiecare dată erau ok cozonacii, dar nu suficient de buni ca ai mătușii din Focșani. Și dacă se întâmpla să nu crească, era vai și amar, supărați foc! Iar eu mă întrebam dacă nu cumva din vina mea, că am deschis ușa la bucătărie de două ori în ziua aia… 🫣 Poate că de-aia nici nu mă dau în vânt după cozonaci.
Și nu îmi mai plăcea că aveam duminica la 8 meditație la mate într-a XII-a la doamna Gibescu, peste drum de episcopie. Mă trezeam la 7 dimineața și dura „doar 2 ore” (pt atât plăteau ai mei), adică de la 8 la 2. Aveam în grupă un băiat căruia îi mai dădea și cu linia peste mână când greșea. Ajungeam acasă când se termina „Album duminical”, iar duminica era singura zi nelucrătoare pe vremea aia.
Niciodată nu am suportat să șterg praful, nici când eram copil și nici acum. Și uram din tot sufletul meu să aspir covoare și apoi să le frec cu peria sau cu mâna umedă ca să adun scamele și părul pe care nu le trăgea aspiratorul. Acum nu mai am decât un covoraș la baie pe care îl spăl instant și scap de grija lui, dar cu praful tot n-am scăpat…
Si soacra mea mi-a dat un covor… Am avut noroc de soacra buna si covorul imi placea (mai putin ciucurii). Desi nu zicea nimic, evident ca prindeam privirea ei cand vedea nenorocitii aia de ciucuri incalciti… Problema s-a rezolvat de la sine cand fiul meu a lasat hamsterul sa iasa din cusca sa se plimbe 😇 Dragalasul ala de hamster a scutrat la jumatate porcariile alea de ciucuri, pret de vre-un metru din lungimea covorului – si i-a ros la linie ( jur, i-am masurat cu rigla!!! ). Am chemat soacra la cafea, sa aleaga: cum vrea? sa tai de tot ciucurii sau sa ii las pe jumatate cum i-a ros hamsterul?! Verdictul: „mai lasa, mama, din ei” ! Asa ca am luat o foarfeca (hamsterul era pedepsit in cusca) si sub atenta supraveghere a soacrei am scurtat la jumatate toti ciucurii, pe toata lungimea covorului! Si uite- minune!! nu se mai incalceau ciucurii asa tare, yuhuuu! Asa ca eu intr-un final, am scapat de pieptanat ciucuri la covor, cu aportul unui hamster si cu bunavointa soacrei 😁.
Munca „patriotică” voluntară obligatorie când ne chemau duminică la școală ( că sâmbătă aveam ore) și ne duceau în parcuri sa facem curat🤢. Fără mănuși de protecție , adunai cu mana goala toate gunoaiele . Lipseai,nota scăzută la purtare . Șmecherii se făceau că muncesc, fraierii chiar băgau mâinile în tot felul de rahaturi sa le pună în pungi și coșurile de gunoi. Pionierii patriei în acțiune „voluntară” 🤢🤢🤢. Profesorii dădeau indicații . Evident, nu le plăcea nici lor sa plece duminică de acasă dar macar nu se băleau pe mâini cu mizerie.☹️
Nostalgii. Eu aveam o întreaga inginerie. Puneam ciorba și felul 2 în oale de încălzit. După aia puneam în farfurii. Și puneam în chiuveta și oalele și farfuriile. Ca să fie dovada. Și aruncam pe geamul de la bucătărie. M-a prins maica-mea într-un final, când, uitându-se din întâmplare în grădina din spatele blocului, a văzut numai tăieței pe jos. Nu apucaseră să mănânce câinii maidanezi tot😁