Copil fiind, ai tentația naturală și firească să urăști orice activitate care îți e impusă de către adulți. Să nu vrei nimic ce nu face parte din sfera lucrurilor care îți fac plăcere.

Doar că, ce să vezi, lucrurile nu se întâmplă niciodată după cum vrei tu, prin urmare cea mai mare parte a activităților zilnice îți sunt impuse de către alții. Faza e că dacă pe unele înveți să le accepți pentru că înțelegi că fără ele nu se poate, existau și chestii pe care le uram visceral pentru că le consideram complet inutile.

Adică ok, puteam să înțeleg că trebuie să mă duc la școală, deși nu-mi plăcea. Puteam să înțeleg de ce ai mei au nevoie de mine pentru mers la coadă la pâine/lapte/ouă/alte alimente, na, timpurile erau cum erau, trebuia să ajutăm toți din casă. Puteam să înțeleg orice mi se cerea să fac și cumva era logic de ce mi se cer: într-un fel sau altul ne sunt sau ne vor fi utile.

În schimb, când nu mai reușeam să văd utilitatea, ajungeam să urăsc orice îmi dădeau de făcut. De exemplu:

👉 Să pieptăn ciucurii covorului după ce dau cu aspiratorul

Ce, nu înțelegeți ce sunt ciucurii și care e faza cu ei, este? Toate covoarele, covorașele, carpetele și carpetuțele din țara asta aveau ciucuri la capete. TOATE. Iar ciucurii ăia nu puteau fi lăsați așa de capul lor, ci trebuiau pieptănați. Jur că nu glumesc și nu fac mișto.

Acum când scriu, am avut un flash, mi-am adus aminte că noi aveam în casă chiar și un pieptăn special pentru mizeriile alea de ciucuri. Îl am în fața ochilor, era mov translucid, cu două rânduri de dinți: într-o parte mai rari, în cealaltă mai deși. Pieptănul ăsta avea până și locul lui special în casă, să știi mereu unde-l găsești.

„Vezi pe unde calci, c-abia am făcut ciucurii” este strămoșul avant la lettre pentru „vezi pe unde mergi, că abia ce-am spălat pe jos”.

👉 Să merg la umplut sifoane

N-aveți idee cât uram cașcarabeta aia împuțită unde mergeam să umplu cele trei sifoane ale familiei. Vara, chiar și de două ori pe zi.

Uram mirosul ăla de transpirație îmbâcsită din coșmelie, uram că era semi-întuneric, dar cel mai mult uram faptul că era singurul loc pentru încărcat sifoane din cartier. Ceea ce însemna că era în permanență coadă, iar coada la sifoane era cel mai plictisitor și anost lucru care ți se putea întâmpla. Și mai mergea și infernal de greu, că toți aveau măcar 3-4 sifoane.

Unele dintre cele mai fericite zile ale copilăriei mele au fosta alea când pe geamul coșmeliei trona mare anunțul scris cu pixul pe o coală de caiet studențesc: „n-avem butelie”. N-aveți idee cu câtă satisfacție duceam înapoi sifoanele în casă, goale.

👉 Să șterg praful

Doamne apără și păzește, cât puteam să urăsc această activitate complet inutilă. Și pe cât era de inutilă, mai era și migăloasă, îți lua o grămadă de timp să termini praful din toată casa. Mă lua cu leșin de fiecare dată când o auzeam pe maică-mea: „pune mâna pe-o cârpă și șterge praful”. Jumătate de zi îmi lua până terminam.

Dacă vă întrebați de ce dura așa de mult, cu siguranță habar nu aveți cum arătau apartamentele comuniste în care a copilărit jumătate din țara asta. Toate erau pline cu același tip de mobilă cu geamuri, vitrine și rafturi pe care zăceau aceleași 20-30-40 de bibelouri pe care le aveam cu toții.

Serios, când intrai în altă casă, involuntar făceai inventarul bibelourilor ca să vezi dacă se regăsesc toate pe care le ai și tu. Balerina, pescarul chinez, cățelul cu o urechiușă ciulită, peștele de sticlă, calul ăla care era ridicat pe picioarele din spate (în 99% dintre case lipsea unul dintre picioare fin față, cele care stăteau în aer).

Ei bine, când ștergeai praful trebuia să-l ștergi și de pe toate mizeriile astea de bibelouri. Dădeai pe fiecare în parte cu cârpa aia îmbibată în spirt. De fiecare dată când încercam să mai sar din ele, nu știu cum căcat se făcea că observa maică-mea imediat. Vă spun, mă umfla plânsul la fiecare șters de praf.

👉 Să mănânc de prânz

Aproape ironic pentru un cetățean care azi poate să mănânce la orice oră din zi și, mai ales, din noapte, uram să mănânc de prânz.

În gimnaziu am învățat după-amiaza, ceea ce însemna că intram la cursuri de la ora 12:00 sau 13:00. Așadar, eu mâncam micul dejun în jur de ora 9:00, după care ar fi trebuit să mănânc de prânz două sau trei ore mai târziu. N-aveam cum, efectiv, nu-mi era foame.

Credeți că o interesa pe maică-mea că nu-mi era foame? Cum ajungeam acasă, cum mă lua la ștangă pe motiv că ea se strofoacă să gătească și eu sunt un nesimțit pe care nu-l interesează.

După două-trei scandaluri din astea, am trecut la nivelul următor: murdăream farfuriile ca și cum aș fi mâncat. Le lăsam așa murdare în chiuvetă, ca să fie clar c-am mâncat de prânz. Ți-ai găsit, nu mergea așa cu maică-mea:

– Pe cine minți tu c-ai mâncat? Crezi că eu nu știu câte sarmale mai erau în cratiță și câtă ciorbă în oală?

Rezultatul? Am devenit mult mai bun și mai profesionist. N-am mai murdărit doar farfuriile, am început să arunc și mâncarea la gunoi, ca să fie limpede c-am mâncat. Era simplu, ciorba o vărsam în chiuvetă sau direct la budă. Orice aș fi avut la felul doi ajungea la câinii din fața blocului. Așa am „mâncat” de prânz tot gimnaziul.

👉 Să bat covoarele afară în zăpadă

De ce? De ce? De ce ți-ai ocupa o zi întreagă cu ceva atât de inutil precum această acțiune? Nu știți despre ce e vorba, nu? Habar nu aveți cum se ieșea cu covoarele „persane” afară, la zăpadă, să „le dăm luciu”, nu? Pișa-m-aș pe el de luciu, că am coșmaruri și acum.

Să ne înțelegem, numărul mediu de covoare și mochete per apartament comunist era undeva între 4 și 6 bucăți, în funcție de câte camere aveai. Noi aveam trei covoare persane, câte unul pentru fiecare cameră, încă vreo trei carpete mai mici (tot persane), plus mocheta de pe hol.

Toate astea trebuiau cărate jos, în fața blocului, puse pe zăpadă și bătute temeinic și pe față și pe dos, ca să „iasă praful”.

După ce le băteai, trebuiau periate cu o perie tare care era înmuiată într-o combinație de apă cu oțet. Să „iasă mirosurile” și să „țină cât mai mult luciul”. Dacă ai mei nu erau mulțumiți de cum a ieșit luciul după prima periere, îl mai luai o dată la mână, dar mai temeinic.

Știți cum ți se făceau mâinile după ce dădeai câteva ore de luciu cu peria aia? Fmm, că m-am enervat în timp ce scriam. Pișa-m-aș pe el de luciu, că-n două zile covoarele alea arătau fix ca înainte.

Cam astea mi-au venit în minte la prima mână. Dar sunt convins că-mi voi mai reaminti și altele, pe măsură ce veți scrie și voi ce vă enerva.

Sursa foto