Probabil v-am înnebunit cu articolele despre recentul meu covid, dar despre ce naiba să și scriu dacă asta a fost singura mea preocupare zilele astea?

Și când zic că „a fost”, am folosit extrem de corect timpul trecut al verbului „a fi”. Pentru că a fost, nu mai este.

Mă simt dator să scriu acest articol pentru că eu unul m-am speriat citind comentariile celor care au făcut și ei covid în perioada asta. Au fost atâția oameni care-mi spuneau că i-a ținut cu săptămânile la pat și-au rămas cu sechele, că nici nu-mi mai venea să citesc.

Pentru ei și pentru toți, trebuie să povestesc cum am scăpat extrem de brusc de covid. De altfel, dacă mi-a plăcut ceva la toată această experiență, mi-a plăcut c-a plecat fix cum a venit, brusc, de parcă n-ar fi existat niciodată.

Noaptea de duminică spre luni a fost prima în care am dormit după patru nopți în care n-am închis ochii. Asta știați deja că v-am zis. Ce nu v-am zis încă este că luni, când m-am trezit, nu mai aveam nimic.

Și când zic „nimic”, să mă credeți că nu mai aveam absolut nimic, nici dureri în gât, nici tuse, nici nas înfundat, nici febră, nimic, nimic, nimic dintre toate cele pe care le avusesem până în noaptea aia. Credeți că m-am bucurat c-am scăpat?

Nici gând, eram atât de traumatizat de tot ceea ce trăisem până atunci încât am rămas în pat în continuare și am continuat să iau fix același tratament ca până atunci. Efectiv, nu aveam curajul să cred că boala a putut să dispară atât de brusc.

Abia marți, după încă o noapte dormită absolut normal și după ce am văzut că nu mai am nimic, mi-am zis că stau degeaba în pat. Mi-am strâns medicamentele și tot ce aveam pe noptieră și-am început să-mi văd de treabă ca și cum nu ar fi existat vreodată guvidele. Ca dovadă, azi este prima zi în care voi ieși și la mișcare (da, da, e ok, m-am testat, nu mai sunt pozitiv).

Partea și mai mișto este că, odată cu covidul, a plecat și ultima parte din durerea mea de gleznă.

M-aș băga să vă spun despre ce tratament am făcut, dar jur că parcă nu-mi vine să o fac. Asta cu medicamentația este o treabă atât de sensibilă și personală că nu-mi vine.

Nici măcar nu știu dacă ar ajuta real pe cineva, în condițiile în care organismele noastre sunt atât de diferite, reacționăm în moduri atât de diferite la tot ce băgăm în noi, încât nu cred care vreun rost să vin eu să vă spun c-am luat asta, asta și asta.

E drept că e același tratament pe care îl aplic de fiecare dată când pățesc covid, dar asta tot nu mă face să cred că am dreptul să emit eu păreri medicale și sfaturi despre scheme de tratament.

Ce pot să vă spun este că nu prea mi-a fost foame în perioada asta, în schimb mi-a fost poftă de înghețată. Și dacă mi-a fost poftă, am băgat, ce să fac, că nu te joci cu poftele omului bolnav.

Nu știu dacă m-a ajutat sau nu la vindecare, parcă văd că o să-mi sară în cap toți specialiștii în gugăl-medicină, dar ce știu sigur este că la fiecare gură de înghețată simțeam cum îi răzbun pe toți copiii care au auzit vreodată:

– N-ai voie înghețată că faci roșu în gât!

Da, pe toți i-am răzbunat cu niște munți de Magnum cu caramel sărat.

Sper să nu începeți cu „aoleu, tu ai mâncat înghețată deși erai la cură?”, că v-ați afla într-o gravă și profundă eroare. Nu e nimic greșit în a mânca înghețată când ești la cură. Cu cât mai multă cu atât mai bine. Sunt studii certificate care atestă că înghețata este singurul desert care nu doar că nu îngrașă, dar și slăbește.

Să nu mi spuneți că nu știați! Singura condiție este s-o mănânci întotdeauna după masă, ca să vină și să ardă grăsimile. Cu plăcere!

Atât de pe frontul luptei împotriva covidului întârziat.

P.S. M-am luptat mult cu mine dacă să vă zic sau să nu vă zic că treaba cu înghețata care slăbește e glumă, mai precis autoironie. Până la urmă am decis să nu vă zic.

Sursa foto