Am primit ieri pe Facebook, la întrebarea despre filmele de Crăciun, comentariul de mai jos. Mi-am zis că musai trebuie să-l las aici pentru că rezonez sută la sută cu ce-a scris omul. Ba nu, scuze, rezonez, 99,99%, că n-am nimic cu radioul lui Moș Crăciun. În rest, zici că mi-a citit în minte.

…

Dacă tot ați deschis subiectul, simt că trebuie să formulez un răspuns (deși nu mi-a cerut nimeni părerea) pe care nu știu unde l-aș putea rosti fără a fi considerat „cu capul”; însă simt cumva că aici, pe acest blog, voi fi înțeles.

Așadar, nu doar filmele cu tematică de Crăciun mă dezgustă, dar tot (absolut tot) ce ține de căc…tul ăsta de anotimp: frigul, ceața, pojghița de gheață care se depune pe parbriz dimineața, poleiul, noroiul ăla maro, scârbos, de consistența unui „scaun moale” care „se așterne” pe străzi când e umezeală, hainele groase, senzația de ciorapi umezi, geamurile care se aburesc, „radioul lui Moș Crăciun”, ipocrizia generală cu „să fim mai buni”, cozile de la market, frenezia de care e cuprinsă toată lumea, parcările supraaglomerate, traficul insuportabil, beteala, ghirlandele sclipicioase, brazii de plastic, bandele de „colindători”, petardele, tradițiile, mesajele cu destinatari multipli, mâncarea prea multă și aș putea continua la nesfârșit.

Iar peste toate – întunericul care se lasă la ora 16.30. Nici măcar când „ninge cu fulgi mari și pufoși” nu îmi place, fiindcă știu că invariabil se transformă în noroi. Nu pot explica în cuvinte ce sentiment îmi stârnesc toate astea: e ceva între scârbă și teamă (ca de șobolani). Poftim, acum m-am liniștit.

Mulțumesc pentru înțelegere!