Articol scris de Iulia.

Fraților, e groasă treaba! Sau, mai bine zis, e grasă!

Cu jale și durere în suflet trebuie să vin în fața voastră cu un anunț-confesiune: grasa interioară s-a întors!

Cumva, undeva, adânc în străfundurile sufletului meu mic și negru, am știut dintotdeauna că probabil pentru tot restul vieții mele am să trăiesc cu umbra-i durdulie aproape prăvălindu-se peste mine.

Dar am sperat că am să reușesc mereu s-o țin la respect, cu un pic de disciplină și voință. Și chiar dacă uneori își mai ițea nasul pufos, îi dădeam iute peste el cu o sălățică și pac! se întorcea cuminte în colțul ei.

Numai că na, ultimele luni au fost cum au fost, mai mult cu 😪 decât cu 😁, așa că umflățica s-a insinuat, încet dar sigur, tot mai aproape de suprafață.

Și ote așa, grasa interioară a făcut ce a făcut și-a cam început să redevină și grasă exterioară. Acu, la modul cel mai sincer, ceva-ceva simțeam io, că mna, oricât de capră ignorantă ai fi, nu ai cum să nu observi că cam intră la apă nădragii de la o vreme…

Dar cumva am ignorat toate semnele și semnalele și mi-am văzut mai departe de viață. Și de mâncare. Și aici trebuie să divaghez oleacă. Sau nu, vedem.

Chestia care mi se pare cea mai interesantă în toată treaba asta e că, stând și analizând lucrurile la rece, am realizat că fac o chestie pe care nu am crezut că o să o fac vreodată. Și despre care, ca să fiu absolut sinceră, până am pățit-o pe pielea mea, o credeam o aiureală.

Vorbesc despre mâncatul de stres. Până acum, niciodată n-am mâncat când eram stresată. De când mă știu, dacă treceam printr-o perioadă de stres, mâncatul era ultimul lucru la care m-aș fi gândit. Pur și simplu mi se strângea stomacul numai gândindu-mă la mâncare, atunci când creierul meu era în modul stres.

De plictiseală? De nesimțire? De poftă, în loc de nevoie? Sigur, p-astea le-am practicat cu succes la viața mea. Dar de stres? Never ever. Eeee, dar iată că s-a întâmplat și asta.

Nu știu exact să explic mecanismul (poate e vreun psiholog sau cineva mai abilitat decât mine printre noi și știe să explice), dar m-am trezit mâncând fix de-amboulea. Cumva, parcă pentru a încerca să îmi fac de lucru. De parcă mâncatul devenise o activitate atât de importantă încât trebuia să mă concentrez la ea și creierul meu nu mai trebuia atunci să se gândească la alte belele, ci se concentra pe crăpelniță și atât.

Dar poate nici treaba asta în sine n-ar fi fost atât de nasoală, dacă ar fi existat un filtru al lucrurilor pe care le băgam în mine. Că probabil dacă m-aș fi dat în bărci cu trei mere ș-un pahar de apă plată, grasa și-ar fi plâns un pic în pumnișori și s-ar fi dus să se culce flămândă.

Dar noooo, n-ai să vezi așa ceva! În loc de trei mere, nu mai bine rad eu la unșpe noaptea o felie de pâine prăjită cu unt și cașcaval? Sau poate una cu unt de arahide și gem?

În loc să-mi încep ziua cu un iaurt și niște fulgi de ovăz, nu mai bine înfund io o patiserie și eventual îngurgitez ș-un sprait alături, să alunece mai ușor la vale?

Vă dați seama că la fiecare fază din asta, grasa își freca mânuțele și chițăia de fericire precum o hienă la vederea unui pui de pasăre căzut din cuib, făcându-și planuri care mai de care mai mărețe și mai supraponderale despre cum o să reiasă ea la suprafață și o să preia din nou stăpânirea asupra stomacului și derierului meu.

Numai că, spre ghinionul ei, acu vreo 2 zile m-am văzut într-o poză. În toată splendoarea mea – atât pe lungime, cât mai ales pe lățime. Și i-am declarat, din nou, război.

Și pentru ca treaba să fie oablă și să n-am cum să mă trag pe fesieri cu scuze care mai de care mai jalnice, am venit acilea, în fața voastră, să m-arăt singură cu degetul. Să-mi fiți practic, un soi de comisie de tras la răspundere sau „parteneri de accountability” cum am văzut io că se zice printre mințile luminoase ale interneților.

Păi și acu? Ce ne facem? Păi ce să ne facem? Schimbăm oleacă lucrurile p-aici, prin casă. Stabilim un obiectiv, ne ținem de el (bine, io, că presimt că grasa nu va fi prea cooperantă) și apoi, dacă vreți și vă interesează, vă raportăm pe parcurs cum merg lucrurile.

Nu vă așteptați să vă spun c-am să intru la cine știe ce dietă drastică, c-o să mănânc trei tije de țelină și o juma de cană de hrișcă hridratată în lacrimi de porumbel ș-am să merg la sală de 7 ori pe săptămână. Poate doar dacă îngheață iadul până mâine, altfel – exclus.

Ce am să fac însă: am să elimin din casă tot ce ar putea însemna tentații. În cazul meu, chestiile sărate gen covrigei, sticksuri, grisine și așa mai departe. Am să-i permit grăsunei să-și facă de cap cu bastonașe de morcovi ori castraveți înmuiate-n humus, dacă îi cere glanda ceva de ronțăit.

Am să mă concentrez pe proteină și combinarea ei cu carbohidrați „buni” și am să fac pe dracu-n șaișpe să bag în mine mai multă apă, că și l-a capitolul ăsta și-a băgat umflata coada și m-am tot trezit că „uit” să beau sau că mă tratez cu câte o doză de Sprite sau Cola, că vorba aia – „atâta lucru merit și eu!”

Nu vă așteptați să vă ofer p-aici sfaturi de nutriție și viață sănătoasă, că n-o s-o fac. Eu fac ce știu și simt că e bine pentru corpul meu (ș-al grasei care încearcă să-l invadeze din nou), că e singurul pentru care-s responsabilă.

Dacă va exista interes, poate voi scrie ce și cât mănânc într-o zi și cam cum evoluez sau, mai degrabă, involuez, kilogramistic vorbind.

Până una alta, urați-mi succes și țineți-mi pumnii, simt că de data asta umflățica e pornită tare pe acaparare, le-a dat-o bine la pateu la vreo câteva alte locuitoare din capul meu, lui Mamzel Ambiție, Fräulein Voință și Senorita Răbdare și e chitită să își revendice locul de primadonă pufoasă.

Noroc că nu e după ea! Grasa a-nviat, jos cu Grasa!